Cum ar fi să poţi fi, cu adevărat, tu însuţi la serviciu?

Dar numai atunci când am fost loviţi de o criză neaşteptată am înţeles, în sfârşit, de ce sunt atât de importante aceste întâlniri. Într-un weekend din luna octombrie a anului trecut, băiatul de 23 de ani al unei colege din echipa noastră a murit în mod tragic. Luni dimineaţa am reunit toată echipa în sala de conferinţe.

Sentimentele care au ieşit la iveală în acea dimineaţă erau “crude şi neprelucrate”: durere, uluire, frică, sentimentul pe care-l ai când conştientizezi acut cât de fragilă este viaţa şi cât de preţioşi sunt pentru noi oamenii pe care-i iubim, empatia pentru durerea colegei noastre care-şi pierduse fiul.

Emoţiile s-au intensificat şi mai mult după câteva săptămâni, când a avut loc o întâlnire a comunităţii la care a venit şi colega noastră, în prima zi de când s-a întors la serviciu. Oricât de dureros a fost pentru noi toţi, am reuşit să creăm “un spaţiu primitor” pentru durerea colegei noastre. Faptul că ne-am împărtăşit unii celorlalţi sentimentele pe care le aveam le-a făcut mai puţin împovărătoare. Am îmbrăţişat-o, iar faptul că am ţinut-o în braţe ne-a făcut să ne simţim, la rândul nostru, susţinuţi. A fost o experienţă cu efect cathartic, iar acest lucru ne-a ajutat pe fiecare dintre noi să ne întoarcem la treabă după întâlnire şi să ne putem concentra din nou pe ceea ce facem. Am realizat brusc şi profund în acea zi câtă putere şi câtă eliberare îţi oferă faptul că spui exact ceea ce simţi şi că te simţi ascultat cu adevărat, fără a fi judecat.

Impulsul de a ţine întâlniri ale comunităţii a venit de la aşa-numitul “model al sanctuarului”, creat de psihiatra Sandra Bloom ca un mod de a-i ajuta pe oameni să facă faţă unor circumstanţe în care sunt supuşi unui stres cronic sau se simt copleşiţi – model creat în principal pentru domeniul sănătăţii mentale.

Totuşi, chiar şi experienţa de fiecare zi prin care trec oamenii ce lucrează în lumea corporatistă devine, din ce în ce mai mult, copleşitoare în sine. Pe lângă stresul – de orice fel ar fi – pe care-l aducem de acasă, suntem inundaţi de emailuri, alergăm de la o şedinţă la alta, sărim peste mese şi avem un program de lucru care se prelungeşte din ce în ce mai multe ore lucrate suplimentar şi se desfăşoară din ce în ce mai des fără nicio întrerupere.

Ştiţi “cum se desfăşoară treaba”: îţi pui pe faţă masca purtând expresia facială a unui jucător hotărât şi serios, necesară pentru a interpreta rolul de angajat atunci când intri în birou. Un coleg te întreabă “ce mai faci?”, din obişnuinţă şi fără un interes real de a afla. “Bine”, răspunzi tu automat, indiferent cum te simţi de fapt.

“Oare câţi dintre noi s-au simţit vreodată cu adevărat în siguranţă într-un cadru social … (adică) au simţit din partea celorlalţi că le pasă de ei şi că au încredere în ei, au simţit că sunt liberi să îşi exprime cele mai profunde gânduri şi sentimente fără a le cenzura, fără teamă că ar putea fi abandonaţi sau judecaţi greşit, fără să fie îngrădiţi de presiunea constantă a concurenţei impersonale, iar în acelaşi timp au simţit că sunt stimulaţi să gândească, să fie creativi, spontani şi să găsească soluţii la probleme?”, scrie Bloom.

Dimpotrivă, pe măsură ce cresc cerinţele la adresa noastră, ne simţim tot mai anxioşi, mai izolaţi şi mai vulnerabili.

Fiecare dintre noi are un “punct de basculare” – un moment în care ne simţim atât de epuizaţi, încât cădem în “modul de supravieţuire”. Adesea nu suntem conştienţi de transformarea care se petrece în noi, dar atunci când trecem de la starea în care ne simţim calmi şi în siguranţă la cea în care suntem plini de anxietate şi ne simţim “sub asediu”, devenim o cu totul altă persoană.

Atunci intervine reacţia noastră fiziologică la situaţii de tipul luptă-sau-fugi. De această dată, “raza de acţiune” a concentrării noastre se restrânge în mod automat pe reacţiile necesare pentru a ne proteja. Pierdem capacitatea de a gândi clar şi creativ, de a le răspunde celorlalţi cu grijă şi consideraţie sau de a ne gândi mai întâi la consecinţele pe termen lung pe care le-ar putea avea alegerile noastre. În schimb, facem orice credem că avem nevoie pentru a supravieţui pe moment.

Comunitatea este, aşa cum am ajuns să cred în adâncul sufletului meu, leacul pentru asemenea situaţii. Are cu adevărat puterea de a juca rolul de sanctuar – de a ne proteja, de a ne oferi un fundament şi de a ne încuraja – nu doar în circumstanţe extreme, ci şi în faţa nenumăratelor probleme de care ne lovim în fiecare zi. Sprijinul pe care-l primim într-o comunitate ne poate da, de asemenea, forţa necesară pentru a renunţa la satisfacţia imediată în favoarea unor alegeri care susţin valorile comune, servesc binelui colectiv şi generează valoare pe termen lung.

Sunt convins că puterea comunităţii din compania mea este ceea ce ne-a permis să devenim cu adevărat o echipă cu performanţe ridicate. Siguranţa şi încrederea pe care le simţim unii faţă de ceilalţi ne-a eliberat energia necesară pentru a ne concentra eforturile pe misiunea noastră. Avem o echipă mică de oameni care lucrează full-time – 14 dintre noi, plus alţi 12 oameni ce lucrează part-time – dar am fost capabili să lucrăm la acelaşi nivel cu profesioniştii experimentaţi din unele dintre cele mai mari companii din lume. Unul dintre motivele pentru care am reuşit este faptul că nu irosim aproape nicio urmă de energie pe aşa-numita “politică internă” ce apare în companii din cauza intereselor personale şi a intrigilor de culise. Simţim că “suntem cu toţii implicaţi în toată treaba aceasta”, inclusiv atunci când unul dintre noi trece printr-o perioadă grea şi are nevoie de ajutor.

M-am gândit întotdeauna la echipa noastră de bază ca la un “laborator viu” pentru practicile pe care le predăm clienţilor noştri – fie că este vorba de puterea reînnoirii, de forţa pe care ţi-o conferă concentrarea pe câte un singur lucru odată sau de a învăţa să tratezi un conflict cu o mai mare măiestrie.

Dar îmi dau seama acum că noi am trecut cu vederea unul dintre cele mai puternice elemente ale muncii noastre. Fiecare dintre noi are şanse mult mai mici de a reuşi dacă depune la nesfârşit eforturi pentru a ieşi în evidenţă faţă de ceilalţi decât dacă îşi direcţionează eforturile pe construirea unor comunităţi ale grijii şi încrederii, dedicate scopului de a ridica standardul pentru fiecare din membrii săi.

Ai nevoie de un întreg sat ca să produci o transformare. Niciunul dintre noi nu poate să o obţină cu adevărat de unul singur.

Tony Schwartz este preşedintele şi CEO-ul companiei de training şi consultanţă The Energy Project şi autorul cărţii “Be Excellent at Anything”.