Creşterea economică în România se va baza doar pe cererea internă

Cheltuielile de consum, cel mai probabil, se vor restrânge pe măsură ce populaţia va încerca să descarce din povara datoriilor. Acest lucru va fi contrabalansat de creşterea veniturilor reale pe fondul scăderii inflaţiei şi al planurilor Guvernului de a creşte salariile bugetare. Rezultatele care reies din modelarea EEF pentru România indică o creştere a cererii interne de 1,3% în 2012 şi de 2,8% în 2013.

Mai mult decât atât, EEF arată că investiţiile ar putea reprezenta un stimul important al creşterii în România, deoarece ţara are nevoie de modernizarea infrastructurii publice.

Raportul EEF porneşte de la premisa că programul de austeritate al Greciei va continua şi că celelalte state membre ale zonei Euro, precum Spania şi Italia vor evita turbulenţele financiare semnificative în perioada următoare. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, aversiunea faţă de riscuri a pieţelor financiare, a companiilor şi a populaţiei se va ameliora către sfârşitul lui 2012, deşi nivelul total al producţiei zonei Euro se estimează că va scădea cu 0,6% anul acesta.

O eventuală revenire în 2013 va fi modestă, având în vedere multiplele problematici cu care se confruntă zona Euro, fiind prognozată o creştere de doar 0,4%. Pe măsură ce constrângerile fiscale se relaxează în 2014, EEF prognozează că zona Euro va înregistra creşteri de 1,7% în 2014, şi de 2% în 2015 şi 2016.

Marie Diron, consultant economic senior al Ernst & Young Eurozone Forecast declară că, având în vedere expunerea băncilor din zona Euro pe datoriile suverane, este clar că: „Stabilitatea fiscală este mai interconectată ca niciodată cu stabilitatea sistemelor financiare. Prin urmare, stabilitatea fiscală este o componentă cheie în recuperarea sănătăţii sectorului bancar şi în obţinerea finanţării pentru investiţii şi creştere. “

Într-adevăr, elementele politicii fiscale pot fi ajustate într-o manieră care să încurajeze creşterea. Structura cheltuielilor guvernamentale poate fi modificată la nivel naţional pentru a stimula creşterea cheltuielilor pentru investiţii. Acele regiuni ale zonei Euro care sunt mai stabile din punct de vedere fiscal îşi pot relaxa planurile de consolidare pentru a stimula cererea internă, sprijinind astfel relansarea activităţii în alte regiuni.

O altă componentă cheie a strategiei de creştere trebuie să fie dezvoltarea comerţului cu pieţele emergente – Germania se bucură deja de o creştere substanţială a exporturilor de bunuri de capital către China şi alte zone, însă celelalte ţări nu pot spune asta. Este o provocare, în special pentru Italia şi Spania, dar vor urma şi alţii.

Pe de altă parte, Germania ar putea fi nevoită să accepte salarii şi inflaţie internă crescută pentru a-şi asigura o competitivitate continuă la periferia Uniunii Europene. Acest lucru a fost acceptat ca o soluţie pe termen scurt în Germania, dar este încă nesigur cât de durabil va fi.

Pe cât de importantă este rezolvarea problemelor zonei Euro pe termen scurt, cei care definesc politicile publice nu trebuie să piardă din vedere problemele fundamentale pe termen lung. Europenii vor trebui să analizeze atent viitorul lor economic, chiar şi după încheierea acestei perioade de incertitudine, când se va reveni la o oarecare stabilitate. Productivitatea în majoritatea Europei este în urmă faţă de cea a altor regiuni din lume, iar acest lucru, combinat cu existenţa unei populaţii îmbătrânite, ridică nişte întrebări serioase.