Bratara de aur a Bucurestiului vechi: Meserii care au fost sau care mai sunt inca…

Bucurestiul si-a schimbat in numeroase randuri fata, meseriile orasului de altadata s-au pierdut in praful carutelor sau au trecut, sub alte denumiri, catre afaceri mai mult sau mai putin reusite. Iesind la o plimbare prin Bucurestiul vechi, nu puteai trece cu vederea stofele scumpe si pline pe care „bogasierii” le importau din Orient pentru a oferi doamnelor capitalei cele mai durabile captuseli. Vremea a trecut si micii negustori au fost dati la o parte de en-gros-uri, de materiale vandute la kilogram si de fabricarea in serie a hainelor. O data cu ele, a aparut si o meserie noua, aceea de designer de moda. Croitorii de altadata si-ar fi indesat creta in buzunar si ar fi refuzat categoric orice croiala lipsita de eleganta si bun-gust. Legea cererii si a ofertei s-a transformat insa, iar comerciantii de astazi au invatat sa nu refuze un capriciu al clientului.

Daca aveai nevoie de cineva care
sa-ti desluseasca tainele si intelesurile limbii romane, trebuia sa intrebi de un „dragoman”. Pentru a intelege graiul tuturor natiilor care se perindau prin cetate se recurgea la „talmaci”. Meseria are radacini vechi si evolutia ei a fost continua. Acum exista traducatori care activeaza in cadrul firmelor specializate si care nu pot profesa fara a fi posesorii unor certificate de recunoastere a cunostintelor in domeniu. Meseria a ramas aceeasi, doar ca acum ii gasesti mai usor in ziare si in cataloage de profil.

„Marchitanii” isi etalau si ei maruntisurile pe stradutele inguste ale Bucurestiului. Doamnele se opreau din cand in cand sa-si cumpere un ac de par sau o esarfa colorata de impletit pe manerul umbrelutei. Mai tarziu, au aparut mici pravalii care mai recent s-au transformat in consignatii. Daca o caldura sufocanta iti usca gura, „salipgiii” iti turnau cu placere un pahar de „salep”, o bautura dulce, din apa si miere. Simplitatea si naturalul au fost inlocuite de tehnici complicate de producere a bauturilor racoritoare, iar amestecurile de ingrediente nu pot fi facute decat de catre un barman profesionist.

De fiecare data cand o pravalie sau o gradina cadea prada focului, „tulumbagiii” erau cei care, varsand apa din „tulumbe”, faceau focul sa sfaraie si salvau agoniseala oamenilor. Acum, ei se numesc pompieri si munca lor a ramas aproape aceeasi. A trecut si vremea „pehlivanilor”, a jonglerilor si a scamatorilor care ii faceau pe copii sa zambeasca si pe mame sa roseasca, cand radeau cu gura pana la urechi prin colturile Bucurestiului. Acum rasul este desenat, iar putinii scamatori si jongleri care au mai ramas s-au refugiat in circ.
Daca se intampla sa ai nevoie de acte sau de vreo copie, „calemgiul” era dispus sa-ti rescrie actul pentru o suma modica. Metoda invechita, bazata pe duetul cerneala si pana, a fost inlocuita de masinarii sofisticate care iti rezolva problema in cateva secunde. Marfa straina prindea bine in targurile romanesti si „cazacliii” stiau foarte bine lucrul acesta. Aduceau din Ucraina si Moldova vinuri, blanuri si alte marfuri cu cautare, pe care le vindeau celor care doreau sa inspire aerul strainatatii. Acum regulile s-au asprit, importul nu se poate face in orice conditii si este restrictionat. „Caraulele” de atunci au evoluat in agenti de paza si protectie, mai impunatori, mai duri si mai multi.

Strazile orasului de altadata erau traversate de pantofii eleganti si lustruiti ai domnilor si de tocurile fine ale doamnelor. „Pantofarul” zambea multumit, pe sub mustata, de fiecare data cand vedea vreun client, iar „lustragiii” te imbiau sa te asezi pe scaunelul lor cu trei picioare, sa-i lasi sa-ti curete praful carutelor de pe incaltaminte.

Acordurile flasnetelor erau intrerupte din cand in cand de strigatul ascutit al „sacagiului” care invada toate odaile orasului. „Sacaua” lui era tot timpul plina cu apa rece, iar copiii care alergau toata ziua pe stradutele inguste ca printr-un labirint, se opreau o clipa la el sa-si potoleasca setea.

Doamnele timpului strabateau orasul tragand dupa ele cate un copilas cu palariuta care se chinuia sa dea gata o acadea. Usa „argintarului” era mereu deschisa. O firma din lemn, pe care scria cu litere drepte, intoarse din creta, ne anunta ca poate arginta, repara sau curata orice obiect de mare valoare pentru client. Langa usa data de perete a mesterului argintar se afla pravalia „geamgiului” care si-a legat afacerea cu un „hornar”. Multi copii adusi de urechi treceau pragul incaperii acesteia, dar de fiecare data geamgiul gasea sticla potrivita si o decupa pe masura. Putin mai jos, pe aceeasi strada, puteai gasi cu usurinta atelierul „sticlarilor”. Caldura cuptoarelor dogorea si, cu toate acestea nu putini erau cei care ii priveau pe mesteri cum manuiau sticla fierbinte si o transformau in pahare, cani si alte lucruri trebuincioase intr-o gospodarie. „Dogarul” isi gasise si el o camaruta ingusta in care sa-si ciopleasca in liniste doagele pentru butoaie. Usor si cu rabdare, aluneca barda peste fibra lemnului si croia marfa expusa apoi in drum, in calea trecatorilor. „Carutasii” isi luau hamurile la atelierul „curelarului”. Mesterul le lua cailor masura si confectiona apoi hamurile potrivite. Un mester bun invata insa masura calului din ochi, iar pentru a face un harnasament complet, avea nevoie de cel mult doua saptamani.

Bucurestiul de atunci e doar o amintire cu miros de praf si scortisoara, insemnata cu litere aplecate, desenate cu rabdare intr-un jurnal vechi. Capitala de astazi a Romaniei vede tot mai rar simplitatea si nobletea unei meserii facute cu pasiune si cu rabdare. De-a lungul acestor ani, pasiunea s-a transformat in afacere si mai apoi, in automatism.