Am lucrat o zi în uzina Ford din Craiova, unde oamenii fabrică autoturismele cot la cot cu roboții
„O să fie floare la ureche!”, mă încurajez în timp ce îmi potrivesc tacticos ochelarii de protecție și mă pregătesc pentru prima mea zi de lucru într-o uzină auto. E 7:45 dimineața și sunt la Ford, în Craiova, ca să trăiesc pe viu experiența unei zi de lucru în uzină și să particip la procesul de fabricare a autoturismelor care trec prin fața blocului tău.
Dacă n-ai pus piciorul niciodată într-o uzină auto și nici nu ai habar cum funcționează lucrurile pe acolo, ca mine, atunci o să te simți ușor copleșit de ordinea precisă din acea hală imensă. Totul e tehnologizat la maximum, iar fiecare angajat pare o furnică. Toți respectă un set de reguli stricte (de lucru și de protecție a muncii) și știu exact ce au de făcut pe bucățica de care sunt responsabili. Nimic nu pare lăsat la voia întâmplării, așa că primele cuvinte care îți trec prin gând sunt, într-o ordine aleatoare, „reguli”, „cronometru” și „producție”.
Laurențiu, de la secția de „Caroserii”, unde mi-am început ziua de muncă, îmi arată tabelul electronic care confirmă această rigoare. „Uite, azi trebuie făcute 290 de mașini”. Asta înseamnă că din fabrică iese un autoturism cam la 100 de secunde, la un program de lucru de opt ore. Doar că, alături de cei peste 2.500 de angajați din uzină, la producție pun serios umărul și roboții industriali. Numai la „Caroserii” funcționează 320 de mașinării inteligente, iar alte 190 sunt în curs de instalare, pentru a ajuta, din toamnă, la fabricarea unui nou model Ford.
RUTINA ȘI TEAMA DE A NU GREȘI
Ca oaspete, evident că am avut privilegiul să primesc cel mai ușor job de la „Caroserii”. Mai întâi, am ucenicit pe lângă Laurențiu, un bărbat sprinten, cu barbă albă, care lucrează în fabrică din 1988, pe când la Craiova se producea bătrânul Oltcit. A prins inclusiv vremurile cu sud-coreenii de la Daewoo, iar după ce uzina a fost preluată de Ford, a dat un examen serios și și-a păstrat jobul. Spune că acum lucrează mai mult decât pe vremuri; uneori nici măcar nu apucă să își ia pauza de masă. Marele avantaj este însă că acum munca a devenit mai automatizată. „Înainte se făcea aproape totul manual”, își amintește el.
Am sudat câteva piulițe, am completat paleții cu piese (când era cazul) și am încercat să mă comport ca orice alt muncitor în uniforma alb-albastră a fabricii. După vreo două ore de „chestii simpluțe” și prima pauză a zilei – opt minute, la ora 10 AM –, am trecut la ceva mai complicat: activitatea în care ești strâns legat de cronometru. Procesul la care am pus umărul decurge cam așa: caroseria prelucrată de roboți vine pe bandă, iar tu ai la dispoziție 47 de secunde pentru a așeza patru piese pe plafonul ei. Operațiunea o realizează un singur om și e cumva la limită: trebuie să potrivești piesele, să dai câte un ciocan cât să le fixezi, după care să apeși butonul care-i transmite viitoarei mașini că e pregătită de plecare și poate să își continue drumul pe bandă.
N-am făcut toate astea de unul singur, fiindcă probabil aș fi dat peste cap producția de B-Max a Ford Craiova. Am colaborat cu Elena, o femeie care și-a trăit aproape toată viața în uzină. A intrat acolo în 1988, imediat cum a terminat liceul Auto din Craiova. Are, deci, aproape 30 de ani de muncă fizică în fabrică, unde petrece opt ore pe zi în picioare, cinci zile pe săptămână. De puțină vreme, fiul ei s-a angajat și el în uzină, la altă secție. Deși viața ei nu pare desprinsă dintr-un film de la Hollywood, Elena nu se plânge; dimpotrivă, e energică, zâmbește și nu pare extenuată de rutina pe care eu deja o resimt chinuitoare după doar o oră de muncă. „Câteodată, ca să evit rutina, mai schimb locul cu colegii”, îmi zice ea, în timp ce pregătește plafonul pentru un Ford B-Max pe care sigur nu și-l permite.
La ora 12, (încă) nu clacasem fizic, dar deja găseam extrem de monotonă munca mea la caroserii. Noroc cu a doua pauză a zilei de lucru, cea de masă. Aceasta durează 20 de minute și, în caz că ești un angajat din categoria F (adică din prima linie, unde prestezi muncă brută), e momentul perfect să-ți tragi sufletul și să-ți odihnești, în sfârșit, picioarele.
GREIERELE ȘI FURNICILE
După un sandwich și câteva schimburi de păreri la cald cu ceilalți jurnaliști deghizați și ei în muncitori, eram încă puși pe farse. „Nu e greu deloc!” – a fost concluzia generală de dinainte să ne mutăm cartierul general la secția „Montaje”, acolo unde mașinile, trecute în prealabil prin vopsitorie, sunt asamblate. Aici există mai puțini roboți, iar femeile angajate sunt mai numeroase decât bărbații. Poate și pentru că munca e ceva mai migăloasă, mi-am zis eu.
Am lucrat cot la cot cu Ileana, o olteancă blondă, vânjoasă și vorbăreață, care muncește în uzina asta de cinci ani. Are salariul de 1.200 de lei, iar cu sporuri ajunge undeva pe la 1.500. De altfel, mulți angajați primesc, la finalul lunii, o sumă asemănătoare. Unii dintre ei sunt studenți sau proaspeți absolvenți de facultăți, inclusiv umaniste. Treaba Ilenei? Să monteze izolația fonică din interiorul mașinii și să dezasambleze stâlpul de rezistență dintre ușile față și spate.
87 de secunde are Ileana la dispoziție ca să termine toată operațiunea; dacă nu se încadrează în timp, banda de producție se oprește, iar activitatea din fabrică încetinește. Dar ea se descurcă cu brio, deși asta presupune să nu se așeze nici o clipă; să fie mereu în priză. Abia apucă să bea câte o gură de apă, între două mașini prelucrate. În aceste condiții, ajutorul meu, deși minim, a fost binevenit și apreciat. În plus, pentru Ileana prezența mea a fost și un bun prilej de a mai alunga monotonia.
La ora 14, e din nou vremea pentru o scurtă pauză în uzină. Ultima din zi, tot de opt minute. După două ore de stat în picioare și demontat zeci de stâlpi, eram istovit. Mi-era dor de jobul meu din fața calculatorului și de pauzele necronometrate de țigară. M-am așezat pe o băncuță și am stat de vorbă cu Mariana, team leaderul echipei de la „Montaje”. Ca numeroși alți angajați ai fabricii, și ea lucrează în uzina asta de aproape 30 de ani, de când se produceau Oltciturile. A trecut prin mai toate posturile, dar nu s-ar da înapoi de la munca brută, de la producție. „Dacă cineva are vreo urgență, îi iau locul. Fac de toate, doar la uși nu mă bag, că acolo e muncă de bărbat”, explică ea convinsă.
După pauză, angajații s-au întors în fabrică, iar eu am profitat de postura mea de „invitat” și am început să trag chiulul în stil de mare campion. Plafoanele, stâlpii de rezistență și, mai ales, statul în picioare îmi veniseră de hac. Așa că m-am întins la discuții pe oltenească de la mama ei cu Mariana, apoi am dat agale o tură prin hala nesfârșită, și timpul parcă a zburat. Cu siguranță, mult mai lejer decât pentru miile de angajați ai fabricii.
Când ceasul a arătat ora 16 și a sunat gongul imaginar, am răsuflat ușurat. O zi în uzină, chiar și la cele mai ușoare operațiuni și sub atenta îndrumare a supraveghetorilor, s-a dovedit că nu e deloc „floare la ureche”, așa cum îmi imaginasem. La finalul celor opt ore de muncă, am rămas cu o amintire inedită, o experiență pe care n-aș repeta-o prea curând și cu ceva febră musculară. M-am îndreptat spre poarta de ieșire și am zâmbit satisfăcut. Urma să mă întorc la jobul meu călduț de birou. Oamenii pe care tocmai îi cunoscusem se duceau spre case, să se odihnească și să se deconecteze un pic de la zumzăitul continuu din uzină, pentru că a doua zi o iau de la capăt.