Adevărul vine din interior

„Ideea mi-a venit acum trei ani. Mi-am zis: cum ar fi să joc 25 de ore întruna? Anul acesta, propunerea a venit de la Bogdan Sărătean (actor și regizor din Sibiu, organizator al festivalului Bis). Îmi doream, în primul rând, să văd ce impact are asupra publicului.” Asta pentru că, din păcate, publicul larg pare a fi astăzi mai interesat de viața și de lenjeria intimă a artistului decât de ce face el ca profesionist.

„Dacă nu e wow!, dacă nu e bombastic, dacă nu e cu sclipici, dacă nu e cu glow, nu e bine. Și atunci mi-am zis: Vreți circ?! Hai să vi-l ofer. Vreți un om care să joace 25 de ore, să demonstreze că poate? Hai să vedem ce impact are. De fapt, e tot teatru. A avut un impact pe care nu l-a avut nicio premieră de-a noastră, pentru că lumea devine atentă când e vorba despre circ și despre show.”

L-ați văzut în „Insomniacii”, regizat de Sorin Militaru, sau „Un bărbat și mai multe femei”, în regia lui Bogdan Hușanu, sau în „Dureri fantomă”, în regia lui Bogdan Budeș. George Constantinescu este cel care a făcut un spectacol-maraton unic în România. Deși toată lumea îi spunea că n-o să reziste, timp de 25 de ore consecutiv, el a jucat în one-man show-ul „Pam-Pam”, realizat după pamfletele lui Constantin Tănase, o comedie scrisă acum 80 de ani despre România acelei perioade, „surprinzător aceeaşi şi în prezent”.

Dincolo de limite

Psihic, era pregătit. Fizic, n-a făcut nimic special. A încercat doar să își decaleze fusul orar – să se culce noaptea foarte târziu și să încerce să doarmă ziua, pentru că spectacolul începea la șapte seara. Ora șapte dimineața l-a găsit jucând într-o cramă, cu doar doi plătitori de bilet, înconjurat de voluntari, studenți ai facultății de Teatru din Sibiu și interpretând „Pam-Pam”-ul cu accent ardelenesc. Mijlocul maratonului artistic l-a prins la un azil de bătrâni. Atunci, probabil din extenuare, și-a pus întrebarea: „De ce fac asta?!”

Rațional și-a explicat de ce: „Mi-am depășit anumite limite, am înțeles anumite lucruri.” Spiritual, obținuse acea stare de satisfacție dată de utilitate. A actului actoricesc în sine, a efortului său, a momentului. Culmea e că, de extenuare, nu uita ce urmează să spună; uita ceea ce tocmai spusese. „La ultimul spectacol am avut un blank. M-am întors către masă să vad dacă trecusem de mijlocul reprezentației sau nu… Atât de mare era ruptura, din cauza oboselii. Am văzut totul schimbat pe masă și mi-am zis: «Clar, am trecut de mijloc.» În interior, personajul «se cam dusese». Rămăsese «masca».” A mers pe pilot automat până la final. Mort-viu, știa că o să ajungă până la sfârșit. Vedea oameni în public care ba simțeau milă, ba aveau o cu totul altă problemă decât cea pe care o propunea spectacolul ‒ o problemă cu omul, George. Căutau să-i cântărească orice gest.

Apropiații i-au vorbit admirativ despre îndrăzneala sa. Colegele-actrițe s-au declarat „șocate”. „Le-am văzut sclipirea din ochi când vorbesc despre această ieșire de gladiator. Vedeau un soi de masculinitate în treaba asta, dar era doar în mintea lor”, comentează George.

Un teatru foarte independent

Ca toate teatrele din Europa, așa funcționează și Teatrul de Artă. Au un spațiu închiriat pe care reușesc să îl fructifice astfel încât să obțină fonduri pentru producții, unde fac teatru cum știu ei mai bine. Au obținut finanțări punctuale, dar niciuna pentru o perioadă mai lungă de timp.

George a reușit cu greu să obțină o întrevedere cu cineva responsabil de proiectele pentru cultură la Primăria Sectorului 2. Când a fost primit în audiență, tot ce a reușit George a fost să scape de Coco, papagalul alb al instituției care l-a atacat în timpul întâlnirii. Altminteri, răspunsul oficialilor a fost „Ați venit degeaba la noi: toți banii pentru evenimente culturale merg la Primăria Generală”. „Nu ne-au ajutat în niciun fel, nu ne-au mai răspuns la telefon.”, spune George.

De când orice societate comercială poate direcționa către ONG-uri un procent din cifra de afaceri sau din impozitul pe profit, speranțele lui se îndreaptă spre sectorul privat. Ar mai fi cei 2% din impozitul pe venit pe care cetățenii îi pot direcționa către ei, dar George spune că nu se poate lupta singur cu marile campanii pe care le derulează ONG-urile. O altă sursă de finanțare este Centrul Cultural al Municipiului București (ARCUB), organizator de expoziţii, spectacole, concerte şi alte manifestări cu caracter cultural, instituție despre care George spune că, în ceea ce îl privește, a dat dovadă de transparență și corectitudine.

„Nu cauți la niciun alt actor să afli cum a reușit să mintă”

Teatrul de artă a participat cu spectacolul „6 din 49” (în regia lui Alexandru Maftei) la Festivalul Național de Teatru și cu „Insomniacii” (în regia lui Sorin Militaru) la Festivalul de Comedie FestCo. Anul 2015 a debutat cu cinci piese: patru au rămas în stagiune, cu două s-au plimbat pe la festivaluri. Cu „Dureri fantomă” au fost prezenți la Festivalul de Teatru de la Sibiu și la Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului Babel de la Târgoviște, deși spectacolul nu este unul care să atragă masele. „Nu are niciun cap de afiș, nu are un titlu care să incite, ba consumatorul poate chiar să zică: «Dureri fantomă? Nu prea îmi vine să ies din casă vineri seară.» Dar spectacolul a avut public și George crede că, încet-încet, ajung să culeagă publicul pe care și-l doresc.

George a studiat Teatrul la Facultatea de la Târgu Mureș. Liviu Pancu îl lua să facă roluri de cavaler în show-uri medievale sau în proiecte tangențiale cu teatrul. A furat actorie de la Dan Rădulescu și de la Radu Olăreanu, celălalt profesor al său, din primii ani de școală. La nivel etic și estetic, l-a influențat prietenul său, Bogdan Hușanu, regizor și scenarist. Altfel, deși nu are un mentor, fiecare om cu care s-a întâlnit l-a schimbat.

Partea tehnică a actoriei este un lucru pe care oricine poate să-l învețe. Adevărata artă este legată de „cum poți să-ți modifici interiorul; iar pentru asta nu există nicio rețetă, este doar o luptă cu tine”. „Să vorbești clar și frumos sau tehnicile prin care ajungi la lacrimă sau la râs, râsul prin staccato pe hi, pe ha, pe ho ‒ sunt lucruri pe care le înveți în facultate. Nu cauți la niciun alt actor să afli cum a reușit să mintă.” Fiind înnebunit și îndrăgostit de teatrul realist, îl interesează adevărul, și atunci știe că adevărul vine din interior. Prin urmare, îl interesează cum să-și modifice interiorul. Să caute rețete în altă parte i se pare inutil.

Pentru că n-a înțeles niciodată viața, a ales actoria: „Teatrul îmi oferă o perspectivă nepărtinitoare. În viață, când ne confruntăm cu orice aspect al ei, suntem părtinitori.”

„În momentul în care te apleci asupra lucrului, în teatru, ești de fiecare dată nepărtinitor. Nu-l judeci pe Othello că e gelos… Nu-l mai faci, dacă e să-l judeci. Dacă actorul nu-și apără personajul, atunci cine ar putea-o face?! Cum poți să mă convingi pe mine, spectator, să cred în omul acela, în care nici tu nu crezi?! Trebuie să-l crezi și să-l înțelegi. […] Ar fi o dovadă de stupizenie să mă ocup de teatru în continuare și să cred că omul se naște rău sau bun, gelos sau nu. El devine într-un anumit fel în timp, trebuie să căutăm să înțelegem de ce a ales să acționeze așa. Asta facem la teatru, altfel n-ar fi decât să le servim oamenilor soap opera, cum au destulă la televizor.”

Actori avem, teatru mai puțin

De fapt, cea mai importantă experiență actoricească pe care a trăit-o până în prezent a fost acum 13 ani, în anul I de facultate, când a jucat Fredrik, din Pelicanul, de August Strindberg. „A fost o experiență, în primă fază, traumatizantă. Am zis că mă las de teatru… s-a lucrat foarte dur. În schimb, rezultatul a fost fabulos pentru toată lumea. De la rector, la studenții de anul I, colegii mei.”

Deși e conștient că ar merita încă un rol care să îl pună în valoare, George privește situația obiectiv.„ La ora actuală cineva trebuie să se sacrifice: fie managerul (și atunci implicit, sacrifică teatrul), fie actorul.” Actori, avem, teatru mai puțin.” Așa că George, actorul, se sacrifică și face managementul Teatrului de Artă. Este un sacrificiu de bună credință și fără nicio umbră de regret. „O fac pentru că vreau și îmi place ce iese, prin ochii oamenilor, din sala aceasta.”

Una dintre soluțiile pe care le-a găsit, în calitate de manager, a fost înființarea unei școli de actorie, în încercarea de a menține activitatea teatrului pe termen lung. A reușit totodată să se apropie de ceea ce înțelege el printr-o sală de teatru, din punct de vedere al funcționalității – legat de partea tehnică și de confortul publicului. „Teatrul de Artă este construit într-un fost grajd. Pe măsură ce obținem bani încercăm să îl transformăm, să devină din ce în ce mai… teatru.”

Teama de ridicol

„Oamenii au impresia – nu întru totul falsă ‒ că actorul nu are nicio problemă în a vorbi în orice mediu, clar și tare, fără să își afișeze emoțiile. Când oamenii vor să-și rezolve această problemă, cel mai facil este să facă un curs de teatru. Unii vin pentru public speaking, alții pentru că sunt nostalgici după o anumită perioadă a vieții în care au atins zona teatrului, sau din curiozitate.” Acum George lucrează la partea de școală de actorie pentru adulți, dar și pentru copii, și speră ca în această toamnă treaba aceasta legată de cursuri să devină serioasă.

„Primul lucru pe care-l înveți atunci când vii la școala de actorie pentru a scăpa de «frica de ridicol» este că individul de pe scenă are în mintea spectatorului doar un trup, până când scoate primul cuvânt. Apoi are și ochi, și voce. Spectatorul primește informația pe parcurs. Și fiecare univers din sală analizează individul de pe scenă prin propriile păreri acumulate de-a lungul timpului.”

George a lucrat ca trainer pentru companii ale căror cereri sunt foarte clare. Oamenii au o problemă de comunicare cu superiorii, cu subalternii, sau între ei, plus problema de „a sta uniți”. Și atunci, ești chemat ca trainer: „Asta e situația, rezolv-o!” La cursurile pe care le organizează la sediul Teatrului de Artă București ‒ sunt deja la a șaptea grupă de dezvoltare personală prin teatru ‒ vor să-i facă pe oameni să se dezbrace de hainele „pe care societatea le-a pus pe ei de-a lungul timpului”.

„Omul care are o problemă de relaționare cu grupuri mari are, de fapt, o problemă cu el. Avem un univers și trăim cu impresia că și ceilalți au același univers. Și atunci credem că ceilalți văd problemele pe care le avem, doar că ceilalți văd orice altă problemă la noi decât cele pe care le vedem noi. Această percepție ne dezechilibrează.”

Înapoi la stagiunea de toamnă

George își dorește cel puțin o montare după un text de teatru absurd. Poartă discuții pentru o piesă după Ionesco, dar întâmpină probleme legate de drepturile de autor. „Au fost niște supărări între artiștii români și fiica dramaturgului, care refuză de atunci să mai ofere drepturile de autor.” Dar cu siguranță vor ieși cu o producție de teatru absurd. Între timp, premiera care a deschis stagiunea este „Dicționar explicativ al iubirii române”, cu George Constantinescu, Dan Byron și Marius Cordoș.

Managerul Teatrului de Artă își dorește un gen de public care nu vine la teatru să se relaxeze. Își dorește spectatori-căutători și oameni liberi. Crede în limbajul universal al dramaturgiei, care se potrivește pe orice continent. „Școala veche spune: dacă vrei să schimbi textul, caută sau scrie altul. Nu că ar fi un adevăr absolut pe care nu trebuie să-l încălcăm. Totuși, majoritatea textelor se potrivesc oriunde. Cehov, cred că merge jucat și în China.”

Spectacolele pe care le selectează în stagiunea teatrului său au mare legătură cu spațiul fizic în sine: „acest loc are o putere de empatie actor-spectator enormă”. „Spectacolul de teatru, mai ales în spații de genul acesta, poate să emoționeze, chiar dacă în zilele noastre individul este «mai în priză» cu actoria de film sau de televiziune care presupune un alt tip de estetică, de show și de percepție.” George Constantinescu crede în teatrul care nu dă răspunsuri, ci pune întrebări: „Cu cât pune mai multe întrebări și oferă mai puține răspunsuri, cu atât este un spectacol mai bun de teatru.”

Crede în puterea actorului, chiar dacă noile școli de teatru îi diminuează acestuia din importanță și din putere. Crede în teatrul militant și social, deși nu este locul nimerit la Teatrul de Artă, ci în spații noi, neconvenționale; pentru că nu s-ar putea face revoluție într-un spațiu pe care l-ai construit „clasic”. „Nu cred că în spațiul nostru pot să înflorească alte genuri și stiluri de teatru decât acesta, realist. Postmodernismul și post-postmodernismul și-au consumat de mult factorul Wow! și rămâne utilitatea. De altfel, după o lungă perioadă de căutare, utilă, stagiunile tututor teatrelor se întreaptă către lucruri sigure, bătătorite.”

Ce îi diferențiază de celelate producții independente? „Curățenia, faptul că nu căutăm să slugărim publicul, ci să-l slujim – există o diferență de nuanță aici. Bineînțeles, asta nu înseamnă că facem teatru doar pentru noi, dar nici că trebuie să servim unor așteptări enunțate. Publicul spune că vrea comedie?! O să mănânce altceva decât cere?!” De altfel, ce au foarte diferit de restul teatrelor din București este că, deși publicul se află într-o sală clasică, unde spațiul este mic și intim, starea este „ca de cinema”.

Omul reușește, aici, prin apropierea „ca de ecran” să vadă „filme reale”. „E diferit de teatrele mari, cu scenă uriașă, cu distanță între public și actori de 50 de metri. Acesta cred că este un plus, dublat de calitatea în ceea ce privește actoria – degeaba ai un spațiu care să te ajute să emoționezi, dacă tu nu oferi lucrul ăsta și nu te achiți de sarcina ta actoricească. Aici joacă actori din diferite medii și teatre, care ajung la un numitor comun: își dau seama că spațiul acesta, prin intimitate și prin apropierea de public, cere un soi de seriozitate și de corectitudine, net superioare oricărui alt spațiu.”

Managerul-vizionar

În teatru ne confruntăm, spre deosebire de restul Europei, cu o problemă originală: acum zece ani, posturile în sistemul de stat au fost blocate. Între timp, au apărut teatrele independente, iar primele reprezentații s-au jucat la Green Hours și la teatrul Act. Numărul „companiilor independente care fac treabă” a ajuns în prezent la peste 40 în țară, iar în București sunt, probabil, peste zece. Chiar dacă unele au un spațiu propriu sau nu, Chris Simion și Lia Bugnar nu pot să nu fie luate în seamă ca fenomene independente. Iar teatre cu sală proprie poate că nici nu sunt 20 în toată țara.

Legat de particularitatea aceasta ‒că în România posturile în teatre au fost blocate ‒ ce posibilitate au tinerii actori? „Să se ducă în zona independentă, să facă pe Mickey Mouse?!” se întreabă retoric, George Constantinescu. „ La ora actuală nu există nicio formă de protejare a unui individ școlarizat în sistemul de stat. Atunci de ce să-l mai școlarizăm?! În acești zece ani cineva trebuia să se trezească și să spună: Ce facem cu oamenii aceștia?!”

George spune că nici sistemul privat de teatru și nici statutul de companie independentă de teatru nu sunt legiferate. „Toți cei care avem teatre independente funcționăm ca fundații sau asociații cu scop cultural.” Teatrul de Artă București este o asociație culturală independentă. Nu există ad literam această încadrare clară din punct de vedere fiscal. Peste tot în lume, aceasta ar însemna, din punct de vedere fiscal, anumite înlesniri, pe principiul: dacă nu ajutăm, măcar să nu încurcăm.

Această activitate în România este privită însă ca orice alt business, „indiferent dacă vinzi salam/parizer, bere sau teatru” este același lucru. „Proprietarul Godot (Café-)Teatru, George Remeș, este plătitor de TVA, nu contează că este cel mai important fenomen de încurajare a vieții actorimii tinere ‒ de când există Godot, oamenii au unde să câștige bani din meseria lor. Pentru că altfel, dacă trăiesc din a face pe Mickey Mouse, nu înseamnă că își fac meseria.”

Din punctul său de vedere ar trebui să existe o protejare a teatrului privat‒ dacă cel de stat este subvenționat‒ , cu atât mai mult cu cât toți tinerii merg în zona asta, neputând să se angajeze la stat. George se gândește că o minimă susținere a individului pe partea de obligații sociale (acordarea șomajului etc) ar ajuta foarte mult mișcarea independentă.

Doi oameni care au făcut istoria teatrului și în fața cărora ne înclinăm cu toții, Ion Caramitru și Mihai Moraru, au o percepție nerealistă asupra situației și aceasta în sine n-ar fi o problemă dacă ei n-ar fi și factori de decizie, și repere profesionale. „În condițiile în care în 2015, domnul Caramitru îi numește «independenți» pe cei care nu au un loc stabil de muncă, doar ca să nu îi numească, rușinos, șomeri este o accepțiune eronată. Domnul Marin Moraru crede că după generația de «aur» a murit teatrul și acesta este un lucru de reglat.” […]

Visul lui George se construiește cărămidă peste cărămidă, decor după decor, încet dar temeinic: „Acum vreo doi ani îmi spuneam că mi-e frică să-mi mai imaginez lucruri. Pentru că nu scap. Tot ce văd și ce-mi imaginez se întâmplă, inclusiv lucruri pe care la un moment nu mi le mai doresc. Legea aceasta, a cerințelor către Univers, și răspunsul lui am învățat-o, nu am dubii că există sau nu, o știu. Trebuie să am grijă ce-mi doresc. Cu Teatrul de Artă nu îmi dau voie să visez pe termen lung, visez pe termen scurt și mediu. Încerc ca, de la gând la faptă, traseul să fie cât mai scurt.”