A fi lider se dezvata si se invata la loc

Unde sunt liderii?

Ii gasim in cele mai diverse locuri si roluri, desi ne-am obisnuit sa-i identificam cu usurinta la TV. Pe ceilalti ii numim rareori lideri, dar ii recunoastem si ii acceptam. E unchiul meu, care aduna familia in jurul lui; vecinul de la trei, care a zugravit casa scarilor; Calin care ne aduna la gratar sambata, Ovidiu care organizeaza meciul de baschet cu alti „old boys". Sunt oameni in jurul carora ne place sa fim. Ni i-am dori ca sefi. Sau, cel putin, nu ne-ar deranja sa ne fie sefi.

Functia de conducere nu aduce automat capacitati de conducere, abilitati de lider. Parafrazand ceea ce spunea un preot – ca, asa cum intrarea in garaj nu te transforma in masina, intrarea in biserica nu te transforma in credincios – continuu ideea zicand ca un CV plin de cursuri de conducere (pe care le botezam frumos, noi, consultantii, in „Leadership strategic", „Becoming a World-Class Leader" si alte nume sonore, ca sa impresioneze orice headhunter si angajator) nu te face lider.

De ce ei si nu altii?

Sunt multi cei care cred ca liderii se nasc din „parinti campioni", sub zodii favorabile. Dalai Lama este cautat, inca de la nastere, prin metode care se pare ca n-au dat gres de sute de ani.

De unde au acele capacitati pe care le admiram si care ne fac sa-i urmam? Sa fie o regula? Sa fie nevoie de gene? De nastere? Nu cred. Cred ca au avut conditii mai favorabile.

Cercetari recente dovedesc extraordinara capacitate a creierului uman de a se dezvolta si transforma: stiati ca avem un centru „responsabil" de credintele noastre, programat inca de la nastere? Atunci, de ce nu sunt toti oamenii religiosi? De ce nu dezvolta credinte puternice?

Pentru ca am fost dezvatati sa facem asta. La fel, cei care nu au abilitati de lider, nu le mai au pentru ca le-au pierdut in timp.

Cand? Unii in copilarie, chiar in familie, fiind lipsiti de caldura si dragoste. Altii, fiind sufocati de grija, de parinti super-responsabili de fiecare pas. Altii, pe terenul de joaca, unde micile esecuri de la fotbal sau baba-oarba i-au facut sa-si piarda, incet-incet, increderea in ei insisi. Altii, intr-un sistem scolar care pune inca prea mult accent pe conformare, pe memorare, pe supunere. E oare intamplator ca oamenii de succes ai zilelor noastre (recunostea si presedintele ca n-a avut cele mai mari note la scoala) sunt cei care au refuzat ingustimea unor norme? Iar in organizatii – cel mai puternic loc pentru joaca adultilor – preocuparea pentru rezultatele pe termen scurt pare sa blocheze ce a mai ramas.

Cum adica, veti zice, se cheltuiesc miliarde de dolari pe an la nivel mondial pentru dezvoltarea abilitatilor de lider? La noi – vreo zece milioane pe an. Nu e asta o dovada (cu cifre, nu cu pareri!) ca exista intr-adevar o preocupare reala pentru lideri?

Si ce auzim? Ca 75% dintre cei care pleaca dintr-o firma, in cautarea altor cariere, pleaca din cauza sefilor. Care sa fie mesajul in asta? Sa dublam cheltuielile de training, sa aducem consultanti de peste mari si tari, sa vina nume mari – avem nevoie de lideri!

Nu. Am un raspuns mai simplu – sa gandim dezvoltarea ca pe un proces de schimbare pe termen mai lung, cu pasi succesivi care sa schimbe, treptat, obiceiurile de fiecare zi.

A fi lider se invata la loc

Si atunci, nu avem nici o sansa? Tot invatul are si dezvat – spune un proverb romanesc. La fel cred si eu, ca tot dezvatul are si invat.

Cred cu putere in capacitatea noastra de evolutie, in posibilitatile noastre de dezvoltare continua, in dorinta de a ne schimba pe noi insine si, prin noi, lumea in care traim. Am inteles-o citind despre succese si programe de schimbare de impact, lucrand alaturi de oameni care demonstreaza calitati de lider, prin comportamentele lor. Nu in fiecare zi, dar in majoritatea lor. Am trait-o: aplicand ceea ce discut cu oamenii din organizatiile cu care lucrez, am vazut, cateodata cu surpriza, ca merge.

Cred in minuni. Nu in cele care dureaza trei zile. Nu cred in programe scurte care transforma sefii in lideri. Am crezut o vreme – apoi mi-am dat seama ca cei care participasera in programele noastre erau deja lideri. Isi slefuiau doar abilitatile si se raportau, cu modestie, la experientele de conducere ale celorlalti, la modele care ii ajutau sa inteleaga mai bine ceea ce faceau deja. Care le intareau credintele si valorile personale.

Ce sa facem?

Sa intiem programe cu actiune imediata, dar cu orizont mai indepartat.

Sunt companii care au inteles asta – unele ne-au oferit sansa sa gandim impreuna programe. Iar impreuna ne-a iesit. La Pitesti, de exemplu, Dacia a initiat programe de dezvoltare de 9 – 11 luni. Iar bunele intentii si dorinta de dezvoltare e intarita de o disciplina a schimbarilor. Si pentru ca unul dintre directorii executivi supervizeaza programul si ofera sprijin si stimulare fiecarui participant. Si pentru ca directorul general ofera din timpul lui acestui program.

Sa gandim sistemele de resurse umane astfel incat abilitatile de lider sa fie pretuite si recompensate. Sa regandim criteriile de promovare. Sa tinem mai mult cont de parerea condusilor. Mai am idei. Dar stiu ca le stiti si voi. Haideti sa le punem in practica! Cu curaj si disciplina – schimband lucruri marunte, de zi cu zi.