21 august, după 50 de ani. Praga – Din primăvară, până-n vară

ÎRomânia s-a opus vehement şi a condamnat această atitudine a Uniunii Sovietice…Printr-un gest simbolic care sărbătoreşte prietenia dintre cele două state dar şi comemorează evenimentele nefericite din 1968, Centrul Ceh şi Ambasada Republicii Cehe au decis amplasarea unui banner pe faţada clădirii Ambasadei. Astfel, în luna august, dacă treceţi pe lângă clădirea din Ion Ghica 11, puteţi să vă reamintiţi de cele petrecute în urmă cu 50 de ani.
Aceasta este știrea, dacă vreți. Povestea, povestea…

Se împlinesc 50 de ani de la invazia din 21 august 1968 asupra Pragăi, când forţe militare din Uniunea Sovietică şi aliaţii ei din Pactul de la Varşovia, cu excepţia României, au invadat Cehoslovacia. Mai precis, în zorii zilei de 21 august, o jumătate de milion de soldaţi sovietici, bulgari, polonezi, est-germani şi maghiari trecuseră graniţele aeriene şi terestre ale ţării. 29 divizii, 7.500 tancuri şi 1.000 avioane, o forţă considerată echivalentă celei americane din Vietnam. România s-a opus public invaziei, criticând politica sovietică – mai precis vorbim despre discursul pe care l-a ținut președintele României comuniste, Nicolae Ceaușescu, discurs care a reprezentat momentul lui de glorie şi popularitatea în Occident. Ca un fapt inedit, vara lui 1968 a fost unicul moment din viaţa lui Ceauşescu când nu a fost necesară mobilizarea mulţimii.

Ce este Primăvara de la Praga

La 12 mai 1968 cehii şi slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul „Primăvara de la Praga”. Curând numele festivalului a ajuns să fie dat mişcării în favoarea intereselor naţionale, potrivnică Uniunii Sovietice. La începutul anilor 60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonin Novotny de la conducerea Partidului Communist din Cehoslovacia. Rămas fără susţinere în cadrul CC al PCC, Novotny a fost nevoit să demisioneze, la 4 ianuarie 1968, din funcţia de prim-secretar al partidului şi de preşedinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubcek, care avea sprijinul comuniştilor reformişti. Dubcek a lansat în aprilie un program de liberalizări şi reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei şi posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea, de asemenea, planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două naţiuni cu drepturi egale. Deşi programul prevedea clar că aceste reforme trebuie să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au început să apară o serie de acţiuni radicale pentru acea perioadă:, iar în presă au apărut declaraţii antisovietice. Membrii conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubcek a preferat o conducere moderată a partidului, anunţând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare şi va fi ales un nou Comitet Central. Ludvik Vaculik, un membru important al Partidului Comunist şi candidat la Comitetul Central publica pe 27 iunie un manifest intitulat „Două Mii de Cuvinte”. Acesta exprima îngrijorarea privind acţiuni ale unor elemente conservative din Partidul Comunist şi a unor forțe „exterioare”. Manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia avuseseră loc în Cehoslovacia, la sfârşitul lui iunie.

Vaculik a cerut populaţiei să ia iniţiativă în implementarea programului de reforme. Dubcek, Preşedinţia Partidului, Frontul Naţional şi cabinetul au denunţat cu tărie manifestul. Leonid Brejnev, liderul de atunci al URSS şi conducerea ţărilor din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României), erau îngrijoraţi din cauza reformelor lui Dubcek, pe care le priveau ca acţiuni ce slăbeau poziţia Blocului Comunist în plin Război Rece. Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuţii bilaterale au avut loc în iulie, în apropierea graniţei slovaco-sovietice. La discuţii, Dubcek a susţinut programul aripei reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia, reafirmându-şi, în acelaşi timp, adeziunea la Pactul de la Varşovia şi COMECON. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era, însă, împărţită între reformatori, care îl sprijineau pe Dubcek, şi conservatori, care au adoptat o poziţie anti-reformă. Pe 3 august, reprezentanţii statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava, unde au semnat Declaraţia de la Bratislava. Aceasta reafirma ataşamentul nemăsurat faţă de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei „burghezo-moşiereşti” şi a tuturor forţelor „antisocialiste”. Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze propriile interese naţionale intereselor Blocului Comunist (prin acţiuni militare, dacă era necesar) a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev. În final, sovieticii, fiind nesatisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea de 20-21 august 1968, forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 şi 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 şi 600.000 de soldaţi). Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute au fost răniţi. Alexander Dubcek a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată.

Liderii partidului şi membrii guvernului din Cehoslovacia au fost arestaţi de paraşutişti sovietici. Dubcek şi alţi „reformatori” au fost urcaţi într-un avion. După o escală în Polonia, conducătorii Cehoslovaciei aterizau în seara lui 23 august, la Moscova. Liderul partidului Dubcek şi primul ministru Cernik au fost aduşi în faţa lui Brejnev şi Kosîghin. La Moscova, liderii cehoslovaci au semnat „acordurile” de „normalizare”. După care, la 26 august, au fost conduşi la aeroport de însuşi Brejnev. A doua zi, la Praga, Dubcek liniştea populaţia aşa cum convenise Moscova. Restul e istorie…

Și în Franța

În definitiv, Mai ’68 a fost un succes sau un eşec, în Franţa şi în Europa? O întrebare complexă, cu o multitudine de răspunsuri care, de-a lungul vremii au generat mai mult decât discuții, dezbateri profunde și cu impact de durată.
Pentru a face o analiză a diferitelor perspective pe care le presupune această întrebare, Institutul Francez din România (IFB) l-a invitat în iunie a.c. pe Isy Morgensztern, filosof, producător-realizator al documentarului „Benny Lévy ou la révolution impossible” („Benny Lévy sau revoluţia imposibilă” – 2008, ARTE).

Un „mic preambul”: Pe 14 mai 1968, generalul și politicianul Charles de Gaulle, preşedinte al Republicii franceze, venea în vizită oficială în România. Trebuie subliniate evenimentele zbuciumate din Franţa, pe fondul cărora se desfăşura această vizită. Şi anume: la 3 mai 1968, Sorbona fusese evacuată de manifestanţi, cu intervenţia forţelor de poliţie; la 10-11 mai 1968, o noapte ” a baricadelor” marca agitaţia studenţească din Cartierul Latin; la 13 mai, cortegii sindicale şi studenţeşti defilau la Paris şi în multe alte oraşe franceze; se declanşează o grevă generală, care paralizează întreaga ţară aproape 15 zile, iar studenţii ocupă Sorbona. Bref, după cum spune francezul, de Gaulle vine, cu toate acestea, în România, pe 14 mai 1968, după ce declarase publicistului Michel Droit că această călătorie „este foarte însemnată, esenţială şi nu poate fi vorba de nici o amânare, cauzată de evenimentele interne din Franţa”.
Mai ’68 este catalizatorul ascensiunii, în Franţa, a unei stângi radicale, însufleţităde o generaţie tânără, antiautoritaristă, care aspiră la o schimbare ideologică de profunzime prin intermediul ilegalismului şi al acţiunilor în forţă. Documentarul Benny Lévy sau revoluţia imposibilă încearcă să explice motivaţiile unui astfel de angajament revoluţionar prin prisma experienţei lui Benny Lévy, conducătorul Stângii proletare, o organizaţie de inspiraţie marxist-maoistă şi anarhistă, ai cărei membri se identificau cu partizanii antifascişti din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Fondator al cotidianului Libération, secretar al lui Jean-Paul Sartre şi adept al ideilor filosofului Emmanuel Lévinas (de altfel, va conduce Institutul de studii lévinasiene până la moartea sa, în 2003), Benny Lévy a fost cel care a decis desfiinţarea Stângii Proletare. În viziunea sa, lupta revoluţionară presupune o oarecare rătăcire de sine, o rătăcire a ideilor: „Angajamentul politic vine dintr-o mare dorinţă, las la o parte tot ceea ce perturbă această dorinţă; sunt într-o încercare de depăşire a sinelui, pe care o văd dintr-o perspectivă grandioasă. Ne angajăm în virtutea acestei dorinţe care, mai apoi, ne amăgeşte, ne face să greşim. Pe când eram activist, la un moment dat, mi-am dat seama că deveneam un individ din ce în ce mai ‘artificial’, o fiinţă umană care nu mai eram eu”.

Un martor. Mic epilog

În 1968, Elena Popa avea 19 ani și lucra la Radio România: “În acea zi de 21 august a anului 1968, la Casa Radio soldații români erau culcați pe jos cu armele pregatite, gata de țintit, în caz că se încerca ocuparea radioului. De către sovietici. Îți era frică, era impresionant și șocant totodată…”.