11 ianuarie: Fapte și oameni cu un important rol în existența noastră
Boris Caragea (n. 11/24 ianuarie 1906, Balcic, Bulgaria — d. 8 august 1982, București) a fost un sculptor român, membru corespondent al Academiei Române din 1955.
În tinerețe a fost barcagiu în Balcic. După Primul Război Mondial, între 1924-1925, a luat lecții de desen cu Hrandt Avakian. Un an mai târziu, sprijinit de sculptorița Zoe Băicoianu, s-a înscris la Școala de Arte Frumoase din București, unde i-a avut ca profesori pe Frederic Storck și Oscar Han. Și-a perfecționat sudiile cu Dimitrie Paciurea, lucrând doi ani în atelierul maestrului, după ce, în 1932 câștigase bursa Paciurea.
La un moment dat, din cauza lipsei resurselor materiale, Boris Caragea a vrut să părăsească școala. Oscar Han l-a ajutat să-și ia examenele din doi ani într-unul singur și astfel Caragea a reușit să-și termine studiile.
Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov – 13 decembrie 1948, Cluj) este un dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu. A fondat Teatrul Naţional din Cluj şi a fost primul său director, conducând instituţia timp de mai bine de 10 ani.
A intrat în atenţia iubitorilor de teatru din toată Transilvania între anii 1863-1900, cu ocazia deselor turnee puse la cale în Ardeal. Numărul mare de evenimente de acest gen nu face altceva decât să ne dea câteva detalii despre dimensiunea pe care o avea teatrul la început de 1900 în Ardeal şi plăcerea cu care erau savurate piesele în toate colţurile ţării.
Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al grupului onirist. A fost redactor al revistei România literară.
În 1959 îl cunoaște pe Dumitru Țepeneag, alături de care va teoretiza onirismul estetic. Grupul oniric îi va include pe Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacșu, Florin Gabrea, Vintilă Ivănceanu. În 1971, după Tezele din iulie, presiunea cenzurii se resimte acut și grupul se destramă, unii dintre membri plecând în exil (Țepeneag, Gabrea, Ivănceanu), alții retrăgându-se din zona vizibilă a lumii culturale (Dimov, Mazilescu, Turcea, Titel). Relația apropiată a lui Dimov cu Țepeneag și apartenența la Grupul oniric l-a adus pe poet în atenția Securității, care l-a urmărit ani de-a rândul, după cum o dovedesc documentele din arhiva CNSAS. Dimov a murit în urma unui stop cardiac; este înmormântat la Cimitirul Șerban-Vodă (Bellu).