Cei șapte ani de acasă. Escaladarea expresiei
Cei șapte ani de acasă ai mei sunt încă acolo, cuminți, în penarul minții mele. În ceea ce privește lumea, educația, școala (toate pe tărâm românesc) lucrul rău nu este faptul că am înaintat în vârstă, ci acela că nu s-a schimbat aproape nimic.
Specialiștii ori analiștii vorbesc despre o denaturare a conceptului “cei șapte ani de acasă”. Da cum așa? O întrebare cu multiple răspunsuri complexe, precum vremurile. La fel și cu multiple jocuri de cuvinte, cum ar fi: v-ați gândit vreodată că cei 7 ani de acasă îi influențează pe următorii 70? Am mai spus-o, dar niciodată nu e suficient. După cum subliniază psihologii, felul în care copiii înțeleg și își însușesc realitatea înconjurătoare le determină viitorul. A se „limita” la părerea părinților, la a prietenilor, profesorilor ori mass mediei se pare că nu mai este nu mai este suficient.
De ce să nu recunoaștem: dezvoltarea și educația copiilor este una din prioritățile vieții noastre (principala prioritate), balansând într-o utilă măsură jobul și hobby-urile. La modul general vorbind, expresia „cei șapte ani de acasă” înseamnă ceva de genul „comportament adecvat”. Cine nu e politicos nu are „cei șapte ani de acasă”, aka (alias) pregătirea adecvată. Și de aici derivă mai multe lucruri. Binecunoscute de noi toți de altfel.
O expresie de valoare, cu vechime
“<Cei şapte ani de acasă> se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea cei şapte ani de acasă era apanajul unei educaţii ce provenea din familie şi devenea condiţia esenţială. Pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă”, nota Cristina Călărășanu în Dilema Veche.
Să purcedem într-o escaladare a acestei expresii. În opinia psihologului Alexandru Pleșea, vizavi de cei șapte ani de acasă, educația primită în scoală, acasă și pe stradă reușește să le dezvolte copiilor doar inteligența cognitivă. Nu și inteligența emotională, care este esenţială pentru o dezvoltarea armonioasă și sănătoasă. “Conceptul de <cei șapte ani de acasă> nu mai are același înțeles ca pe vremuri. Deoarece în cei șapte ani de acasă, părinţii îi educă în spiritul competiției cu orice preț, cu idei de genul <dacă pierzi, ești un ratat>. Respectul faţă de oamenii din jur nu mai reprezintă o valoare atât de importantă pentru copiii noștri. Deoarece noi, adulții, am încetat să le mai spunem asta”. Nu în ultimul rând, Daniel David – şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca spune că “părinții au un rol fundamental. Dar este greu să faci „reeducare”. Unele cursuri de parenting în regim voluntar de învățare continuă/pe parcursul vieții pot ajuta. Dar factori decisivi pot să fie și școala și spațiul public”.
Mai mult decât istoric și comportament
Pentru Julie Davenport, fondator și director executiv al Good Energy, calea spre ceea ce noi numim cei șapte ani de acasă începe de la școală. Comunicarea și scrierea ar trebui să fie “literă de lege” în sala de clasă, după cum precizează Davenport. Exercițiile de lucru în echipă ar trebui să fie, de asemenea, o prioritate. „Acestea pot fi dezvoltate în alte domenii. Cum ar fi sportul, arta, designul și muzica. Activități care nu se limitează la sala de clasă și sunt uneori neglijate în promovarea rezultatelor academice”.
În fine, dar nu în ultimul rând, aceste life lessons înmănuncheate în cei șapte ani de acasă, poate că nu oferă tuturor un zbor lin. Dar cu siguranță dăruiesc aptitudinile necesare pentru a fi om. Cei șapte ani de acasă constituie, mai mult decât istoric și comportament, o situație.