Ce atitudine față de muncă le imprimăm copiilor acasă?
Copiii noștri sunt oglinda care nu minte. Ce sădim în ei, aia vom culege. Ne plângem tot mai des că „tinerii ăștia din ziua de azi nu mai vor să muncească”, că nu respectă munca, că nu mai au răbdare să acumuleze și să crească profesional, că se plictisesc și dezertează repede de la job, că li se pare prea greu, că…., că… și iar că. Dar, dragi angajatori, mulți dintre ei și părinți, v-ați întrebat vreodată ce au auzit acești tineri acasă vorbindu-se despre muncă, ce aud copiii voștri acasă despre ce munciți voi în fiecare zi? Felul în care părinții se raportează la ceea ce muncesc e definitoriu pentru atitudinea față de muncă a copiilor lor, viitori adulți în câmpul muncii.
Ce crede copilul tău despre ceea ce muncești?
De multe ori, în interviurile mele, îi întreb pe oameni ce cred și ce spun copiii lor despre ceea ce fac, adică ce muncesc la job, în special. Răspunsul vine greu sau deloc. De regulă, oamenii se blochează și spun „nu m-am gândit la asta”. Paradoxul este că mai toți ne spunem și le spunem odraslelor noștri „pentru voi muncesc, mă spetesc, mă sacrific etc, ca să aveți o viață/un viitor mai bun”. De partea cealaltă, dacă îi întrebi pe copii ce cred despre ce muncesc părinții, nu știu exact ce să zică sau se exprimă vag „nu știu”, „habar n-am”, „nu mă interesează”, „muncesc prea mult”, „sunt fraieri că muncesc ca proștii”, „din cauza serviciului lor nu au timp de mine”. Ne miră că mai târziu devin adulți plictisiți, obosiți, fără chef de viață și mai ales de muncă?!
Nici separarea forțată a vieții profesionale de cea personală nu ajută foarte mult când e vorba de atitudinea față de muncă pe care o imprimăm copiilor. Nu zice nimeni să duci acasă toate problemele de la serviciu și să le dezbateți în plen, dar măcar să împărtășești cu ai tăi ce îți place, ce nu îți place, ce te preocupă, ce soluții găsești e un mode simplu de a rămâne conectați ca o familie. Felul în care povestești ce ți se întâmplă la job e esențial pentru ce percepe copilul. Dacă te plângi mereu, ce greu și mult e, ce răi sunt oamenii, ce nedrepți sunt toți cu tine, ce canalie de șef ai, cum crezi că va percepe copilul tău mersul la serviciu? Ca pe o corvoadă, ca pe un rău necesar, ca pe un pericol chiar, o muncă silnică de care vei scăpa doar la pensie. Un „scârbici” care ține loc de „servici” (sic!). Dacă prezinți lucrurile într-un fel pozitiv – ce oameni interesanți cunoști, ce soluții grozave găsești la o problemă sau la un conflict, ce contribuție ai avut la un proiect social, de exemplu, sau la crearea unui produs benefic, ce oameni ai salvat, ce lucruri frumoase și utile ai conceput, fiecare în funcție de specificul jobului – copiii vor percepe munca de la serviciu ca pe ceva util, necesar, salvator, indispensabil. Ca pe un loc unde te dezvolți ca om, unde înveți mereu ceva nou, unde te simți folositor. Dacă te numeri printre norocoșii care din când în când pot să ia copilul cu ei la job în scurte vizite, atunci tabloul va fi complet pentru copii. Ei sunt fascinați să afle cum arată locul acela în care mami sau tati petrec așa de mult timp acolo, cum arată oamenii și dispozitivele cu care lucrează, ce fac ei, cum și cu cine vorbesc. Nu degeaba țările care chiar își prețuiesc resursa umană au inventat și aplicat conceptul „kids at work day”, în care copiii angajaților sunt invitați periodic să petreacă alături de părinți câteva ore dintr-o zi de lucru mai puțin aglomerată. O astfel de vizită răspunde copilului la multe întrebări pe care poate nu îndrăznește să ți le adreseze și îi va rămâne în amintire pentru multă vreme. Pentru ei nu va mai rămâne un mister care le acaparează părinții, ci un loc plăcut și interesant.
„Când munceşti, joacă-te. Munca, dacă este doar o datorie, te ucide.” (Max Jacob)
Pe de altă parte, antrenarea copiilor în mici joburi care să îi disciplineze și să îi responsabilizeze, e un început bun pentru a-i deprinde cu munca. Știu părinți care, deși au o situație financiară prosperă, își încurajează copiii adolescenți să își ia joburi de vară. Fiecare lucrează câte ceva, iar cu banii câștigați își plătesc tabăra sau vacanța la mare cu prietenii, ori vreun gadget după care tânjesc. Știu o prietenă al cărei fiu adolescent este îndrăgostit de călărie. Cum însă pasiunile ecvestre sunt costisitoare, în fiecare vară liceanul petrece o parte din vacanță lucrând la herghelia cu pricina. Voluntariatul poate fi o alternativă încă de la vârste mai mici, practicat la început împreună cu părinții, apoi independent. Plantat de copaci, socializare cu un vârstnic singur, babysitting, sprijin emoțional pentru un copil cu dizabilități, reciclarea deșeurilor, iar lista poate continua. Mentalitatea românească este în mare suferință la acest capitol, copiii fiind de regulă hiper-protejați și nelăsați să facă nimic. Nu e de mirare că avem un proecent uriaș de tineri NEET, aparținând generației Not in Education, Employment or Training, care stau pe spinarea părinților până spre 30 de ani, fără să facă nimic. Ei sunt rezultatul gândirii de tip „copilul meu trebuie să aibă tot ce nu am avut eu”, „lasă-l dragă, el doar trebuie să învețe, muncim noi pentru el”. Ei sunt „fulgii de nea” pe care îi ținem pe palme, fără să ne gândim că se vor topi înainte de vreme, înainte să fie zăpadă. 1 din 4 tineri cu vârsta peste 21 de ani nu face nimic și nici nu are de gând să facă pentru că părinții nu vad nimic anormal în asta. Toți ne dorim un viitor mai bun pentru copii. Dar de aici și până a le oferi totul pe tavă, fără să facă nici un efort, nici măcar cel de a prețui ceea ce primește, e cale scurtă. Calea scurtă către o atitudine greșită față de muncă. De aici și neimplicarea, toleranța scăzută la frustrare, diminuarea motivației, de-responsabilizarea, goana după consum, infantilismul, lipsa unei viziuni asupra viitorului, pierderea contactului cu realitatea și, implicit, o prăpastie ce se cască tot mai mult între lumea lor și lumea exterioară pentru care nu sunt pregătiți.