Creier analitic – creier creativ: Mit sau realitate?
Dacă ai ține în mâinile tale un creier, primul lucru pe care l-ai observa ar fi simetria lui. Ți-ar atrage atenția cele două emisfere cerebrale care formează „creierul mare”, apoi cele două emisfere cerebelare care formează cerebelul, numit și „creier mic”. Dacă ai încerca să desparți emisferele, nu ai putea, pentru că sunt legate prin niște structuri speciale, numite comisuri. Te-ai întreba, poate, ce înseamnă toate aceste lucruri? De ce avem perechi de emisfere și nu un creier unitar, uniform?
Un răspuns larg vehiculat în presă este acesta: cele două emisfere cerebrale îndeplinesc funcții diferite. Emisfera stângă este „creierul analitic”, rațional, logic, care „gândește” în cuvinte. Emisfera dreaptă este „creierul creativ”, cel care face posibilă imaginația și intuiția, care „gândește” în imagini. Așadar, dacă ai vrea să recrutezi cei mai buni ingineri, ar fi de ajuns să afli care sunt candidații în cazul cărora emisfera stângă este „mai activă”, iar dacă ai căuta cei mai buni muzicieni, ar trebui doar să știi care sunt cei în cazul cărora emisfera dreaptă este „mai activă”. Este, însă, creierul nostru atât de simplu?
Un creier divizat
Totul a început cu pacientul W.J., un veteran de război ale cărui crize de epilepsie deveniseră atât de severe încât îi era aproape imposibil să ducă o viață normală. W.J. era dispus să încerce orice pentru a opri aceste crize, inclusiv să încerce o procedură rară: o operație care secționa o comisură importantă, numită corpul calos, care leagă cele două emisfere cerebrale la om și la alte mamifere. În trecut, această procedură avusese succes pentru alți câțiva pacienți, reușind să reducă numărul crizelor fără să producă efecte adverse. Din fericire, și în cazul lui W.J. operația a reușit. Crizele de tip grand mal (crize care presupun convulsii puternice și pierderea cunoștinței) au dispărut cu totul, calitatea vieții a crescut considerabil, inteligența și personalitatea lui rămânând intacte după procedură.
Deși W.J. nu raportase nicio schimbare importantă în viața de zi cu zi, alta decât faptul că se simțea mai bine decât oricând, câțiva cercetători au continuat să își pună întrebări legate de posibilele consecințe ale operației. Deoarece corpul calos este format din mănunchiuri de axoni mielinizați, secționarea lui întrerupe, practic, o cale de comunicare între cele două emisfere cerebrale. Acești axoni sunt prelungiri ale neuronilor (de obicei, un neuron are un singur axon) și, alături de dendrite, fac posibile sinapsele: semnalul nervos care ajunge la capătul axonului unui neuron determină eliberarea unor substanțe numite neurotransmițători, ce pot genera un semnal nervos nou pe dendritele unui alt neuron, din apropiere. Mielina formează o teacă izolatoare în jurul axonilor, asigurând o viteză crescută a semnalului nervos. Ar fi fost destul de neobișnuit, așadar, ca această întrerupere a comunicării prin corpul calos să nu producă niciun fel de modificări la nivel cognitiv sau comportamental. Într-adevăr, la o privire puțin mai atentă, în comportamentul lui W.J. puteau fi observate câteva schimbări bizare. Soția lui îl văzuse, cu câteva ocazii, făcând lucruri contradictorii: dacă ridica un obiect folosind mâna dreaptă, îl punea imediat la loc cu mâna stângă. A fost nevoie, însă, de nenumărate experimente pentru a se clarifica natura și amploarea acestor schimbări. Dacă, înainte de operație, W.J. era capabil să scrie cuvinte inteligibile folosind mâna stângă (el fiind dreptaci), după operație acest lucru devenise, practic, imposibil. Atunci când era atins de un număr de ori pe o anumită parte a corpului, nu putea reproduce numărul de atingeri decât folosindu-se de mâna de pe aceeași parte a corpului. În general, ce arătau destul de clar aceste experimente era faptul că W.J. putea da răspunsuri corecte doar atunci când atât stimulul, cât și răspunsul depindeau de aceeași jumătate a corpului (Gazzaniga, Bogen, & Sperry, 1962). Explicația pentru aceste rezultate era una simplă. Deoarece fiecare emisferă comunică cu partea opusă a corpului (emisfera stângă cu partea dreaptă, iar emisfera dreaptă cu partea stângă), în lipsa corpului calos, informațiile procesate de emisfera stângă nu puteau fi accesate de emisfera dreaptă și invers.
Experimentele au continuat. Atât W.J., cât și alți pacienți care au suferit, ulterior, intervenții similare, le-au oferit cercetătorilor nenumărate ocazii să vadă cum se comportă cele două emisfere „deconectate” în sarcini mai complexe, folosind o metodă extrem de ingenioasă, concepută de Michael Gazzaniga. Datorită unei particularități anatomice a nervului optic (format din axoni prin care retina comunică cu alte structuri din sistemul nervos) o imagine prezentată în jumătatea stângă a câmpului vizual este procesată de structuri nervoase din emisfera dreaptă, și invers. Dacă, înainte de operație, pacienții puteau să recunoască cu ușurință imagini prezentate oriunde în câmpul lor vizual, după operație, aceștia spuneau cu convingere că nu văd nimic atunci când imaginea li se prezenta în jumătatea stângă. Ceva surprinzător, însă, se întâmpla atunci când li se cerea să răspundă altfel decât verbal la aceste întrebări: deși spuneau în continuare că nu au văzut nimic, indicau corect cu mâna stângă obiectul prezentat în imagine (Gazzaniga, 1967). Altfel spus, dacă cercetătorii voiau un răspuns corect de la emisfera dreaptă, nu îi cereau să răspundă prin cuvinte, ci prin gesturi!
De emisfera care procesa stimulul păreau să depindă performanțele și în alte sarcini. O problemă care necesita folosirea logicii (de exemplu, un exercițiu de calcul matematic) era rezolvată corect doar atunci când era prezentată emisferei stângi, nu și atunci când era prezentată celei drepte. O problemă vizuospațială (de exemplu, aranjarea unor cuburi) era rezolvată corect atunci când era prezentată emisferei drepte, dar nu și atunci când era prezentată celei stângi (Gazzaniga, 1967). Fiecare emisferă părea să fie, așadar, avantajată în anumite sarcini și dezavantajată în altele.
Originea mitului
Toate aceste rezultate păreau să confirme concepții despre creier deja populare la acea vreme. Unele erau fundamentate științific. De exemplu, ideea că emisfera stângă ar fi dominantă pentru limbaj nu era nouă: încă din secolul XIX se observase faptul că leziuni ale emisferei stângi produceau deficite de limbaj (Berker, Berker, & Smith, 1986). Altele, însă, nu erau fundamentate științific. Pentru că emisfera stângă controlează mâna dreaptă (mâna dominantă, în cele mai multe cazuri), se considera că emisfera stângă ar fi superioară celei drepte, fiind cea „rațională” (Corballis & Corballis, 2021). Nicio surpriză, așadar, că emisfera stângă rezolvă mai bine sarcinile care necesită logică!
Presa a spus cu mult entuziasm povestea acestor studii, cu atât mai mult cu cât Roger W. Sperry, unul dintre cercetătorii care au inițiat acest tip de studii, denumite „split-brain”, a câștigat premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1981. Entuziasmul, însă, a dat naștere unor generalizări pe care cercetătorii nu le-au făcut niciodată: dacă emisfera stângă este „analitică”, cea dreaptă ar trebui să fie „creativă”, dacă emisfera stângă este „logică”, cea dreaptă ar trebui să fie „emoțională” (Pines, 1973). Despre validitatea acestor generalizări voi discuta în continuare.
O privire mai atentă
Ajuns în acest punct al textului, e posibil să ți se pară că rezultatele sunt, totuși, destul de convingătoare. Poate că generalizările au fost premature, dar înseamnă, oare, că sunt și greșite? În primul rând, e nevoie să privim cu mai multă atenție studiile inițiale. Ce nu s-a discutat în presă, dar a fost menționat în articolele științifice, este că pacienții testați nu au avut performanțe identice în experimente, unii dintre ei descurcându-se mai bine decât ceilalți. De asemenea, anumite sarcini lingvistice (cele care nu implicau sintaxă) puteau fi rezolvate corect și când erau prezentate emisferei drepte, într-o măsură pe care însuși Michael Gazzaniga o considera „impresionantă”. Mai mult, unul dintre acești pacienți și-a dezvoltat, la 13 ani după operație, capacitatea de a răspunde verbal și la stimuli prezentați emisferei drepte (Gazzaniga, 1998)! În al doilea rând, anumite cazuri, descrise ulterior de alți cercetători, au avut performanțe cu totul neașteptate în sarcini similare. De exemplu, un pacient nu putea răspunde corect în scris decât atunci când sarcina era prezentată emisferei drepte, nu celei stângi, așa cum te-ai fi așteptat pe baza studiilor anterioare (Gazzaniga, 1998). Toate acestea sugerează existența unor variații individuale, dar și o plasticitate remarcabilă care ar permite unei emisfere să preia din funcțiile celeilalte.
Raționamentul și creativitatea
Cum putem afla dacă raționamentul și creativitatea depind, într-adevăr, de emisfere diferite? Avem nevoie de studii care să implice mai mulți participanți, sănătoși, și metode care să ne permită măsurarea activității creierului, pentru a verifica în ce măsură generalizările ar fi sau nu fondate. De exemplu, un studiu de imagistică de rezonanță magnetică funcțională (IRMf) a arătat că raționamentul deductiv implică activitate mai crescută în structuri din ambele emisfere cerebrale. Doar în anumite etape ale acestui tip de raționament se observă o creștere mai mare a activității în structuri nervoase din emisfera dreaptă, nu stângă, așa cum ne-am fi așteptat (Fangmeier, Knauff, Ruff, & Sloutsky, 2006). Și analogiile verbale par să implice activitate crescută în structuri din ambele emisfere (Luo et al., 2003). În ceea ce privește gândirea creativă, s-a arătat în mod repetat că implică o rețea extinsă de structuri nervoase din ambele emisfere, nu doar din emisfera dreaptă (Dietrich & Kanso, 2010). Nici atunci când măsurăm în mod specific creativitatea vizuală nu găsim un tipar diferit (Pidgeon et al., 2016). Chiar și limbajul, care părea atât de clar dependent de emisfera stângă în studiile de tip „split-brain”, se pare că implică o multitudine de arii corticale din ambele emisfere. De exemplu, stimularea electrică a unor arii din emisfera dreaptă „scurtcircuitează” producerea limbajului, indivizii pierzându-și, temporar, capacitatea de a vorbi (Penfield & Roberts, 2014).
Putem, așadar, să considerăm această idee un mit? Nu avem dovezi clare nici în cazul raționamentului, nici în cel al creativității, că ar fi specifice unei singure emisfere. Nu avem nicio dovadă că o emisferă mai „activă” ar fi asociată cu o logică mai bună sau cu o creativitate mai crescută. Și, bineînțeles, nu avem nicio dovadă că ne putem „antrena” emisfera dreaptă pentru a deveni mai creativi, orice ar promite cărțile sau aplicațiile care îți propun exerciții pentru a-ți dezvolta „creierul drept”. Poate că o parte din aceste exerciții chiar te vor ajuta să gândești mai creativ, dar cu siguranță nu o vor face crescând activitatea globală a emisferei tale drepte.
Concluzii
Nimeni nu poate să conteste că studiile care au generat acest mit sunt spectaculoase și că au lăsat o impresie puternică asupra celor care au citit despre ele. Însă ce înțelegem prin „analitic” sau „creativ” se referă, de regulă, la procese mai complexe decât rezolvarea unei ecuații sau aranjarea unor cuburi. Însăși dihotomia analitic-creativ e posibil să fie greșită: așa cum rezolvarea unei probleme poate necesita creativitate, și creativitatea poate necesita raționament deductiv. După cum am arătat mai sus, nu avem motive să credem că avem un „creier analitic” și un „creier creativ”. Ci un singur creier, complex și spectaculos, pe care încă ne străduim să îl înțelegem.
Referințele științifice:
Berker, E. A., Berker, A. H., & Smith, A. (1986). Translation of Broca’s 1865 report: Localization of speech in the third left frontal convolution. Archives of neurology, 43(10), 1065-1072.
Corballis, M. C., & Corballis, P. M. (2021). Can the mind be split? A historical introduction. Neuropsychologia, 163, 108041.
Dietrich, A., & Kanso, R. (2010). A review of EEG, ERP, and neuroimaging studies of creativity and insight. Psychological bulletin, 136(5), 822.
Fangmeier, T., Knauff, M., Ruff, C. C., & Sloutsky, V. (2006). fMRI evidence for a three-stage model of deductive reasoning. Journal of cognitive neuroscience, 18(3), 320-334.
Gazzaniga, M. S. (1967). The split brain in man. Scientific American, 217(2), 24-29.
Gazzaniga, M. S. (1998). The split brain revisited. Scientific American, 279(1), 50-55.
Gazzaniga, M. S., Bogen, J. E., & Sperry, R. W. (1962). Some functional effects of sectioning the cerebral commissures in man. Proceedings of the National Academy of Sciences, 48(10), 1765-1769.
Luo, Q., Perry, C., Peng, D., Jin, Z., Xu, D., Ding, G., & Xu, S. (2003). The neural substrate of analogical reasoning: an fMRI study. Cognitive Brain Research, 17(3), 527-534.
Penfield, W., & Roberts, L. (2014). Speech and brain mechanisms. In Speech and Brain Mechanisms: Princeton University Press.
Pidgeon, L. M., Grealy, M., Duffy, A. H., Hay, L., McTeague, C., Vuletic, T., . . . Gilbert, S. J. (2016). Functional neuroimaging of visual creativity: A systematic review and meta‐analysis. Brain and behavior, 6(10), e00540.
Pines, M. (1973). Two astonishingly different persons inhabit our heads. The New York Times, 278.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 278
Pentru abonare, click aici
