Ce este empatia și cum funcționează. O perspectivă din psihologie și neuroștiințe cognitive
Momenul invadării Ucrainei și săptămânile care i-au urmat ne-au pus față în față cu suferința unui întreg popor, suferință care pe puțini i-a lăsat indiferenți. Dovada o face scala la care ne-am mobilizat pentru a-i ajuta pe refugiații ajunși în țară. În presă s-a vorbit în mod repetat despre un „val de empatie” care ar fi cuprins România odată cu venirea lor, dar și despre îngrijorarea că acest val s-ar putea stinge nu peste mult timp.
Cuvântul „empatie” apare deseori alături de altele, precum „compasiune” sau „solidaritate”. Se fac apeluri să rămânem empatici față de refugiați, însă empatia trebuie să fie autentică: empatia fără acțiuni concrete este considerată „falsă”.
Toate acestea par să ne spună că soarta celor care fug din fața războiului depinde de un singur lucru: de capacitatea noastră de a empatiza cu ei. Ce este, însă, empatia? Înțelegem, oare, cu toții același lucru prin empatie? Înainte să ne propunem să fim mai empatici, să cunoaștem ce implică, cum apare și cât control avem asupra ei?
Comunicarea este crucială în aceste momente. De aceea, cred că o discuție bine informată despre empatie este absolut necesară.
Ce este empatia?
Dacă vrei să găsești o definiție simplă a empatiei, dicționarul nu îți este de mare ajutor. Câteodată, este explicată ca o „formă de intuire a realității”, alteori ca identificarea cu un personaj fictiv, și doar uneori vei găsi că presupune o emoție.
Explicația pentru această confuzie stă în originea termenului. Atunci când a fost prima dată introdus de Theodore Lipps în 1903 ca „Einfühlung”, acesta însemna strict tendința de a ne proiecta într-o operă de artă, o definiție care sugerează mai degrabă conceptul de imersiune. Abia mai târziu termenul a început să desemneze și procesul prin care înțelegem ce simte o altă persoană. Definițiile din dicționar reflectă, așadar, mai degrabă sensuri vechi decât contemporane. Diversele semnificații ale acestui cuvânt au pus probleme și teoreticienilor care au încercat să definească empatia, însă științele cognitive au adus contribuții majore în clarificarea conceputului, după cum voi arăta în continuare.
Când o persoană exprimă o emoție în prezența mea, pot reacționa la această emoție în mai multe moduri. Dacă cineva plânge, pot găsi acest plâns molipsitor, pot simți tristețe, milă sau furie, sau, din contra, pot simți o emoție plăcută care îmi va da un impuls să o ajut. Sunt toate aceste lucruri empatie? Pentru că există situații în care doar o parte din acestea se întâmplă, iar celelalte nu. De aceea, din ce în ce mai mulți cercetători susțin că este nevoie de o definiție mult mai restrânsă a empatiei, una prin care să o putem delimita clar de alte procese (Cuff, Brown, Taylor, & Howat, 2016). De exemplu, când încep să simt emoția unei alte persoane fără să îmi dau seama că este emoția ei, copiindu-i în mod automat mimica sau gestica, un termen mai potrivit ar fi contagiune emoțională (Hatfield, Cacioppo, & Rapson, 1994). Când sunt conștient că emoția mea este declanșată de emoția altcuiva, însă cele două sunt diferite (nu sunt trist pentru că celălalt este trist, ci sunt îngrijorat pentru că celălalt este trist), vorbim mai degrabă despre simpatie (Singer & Lamm, 2009). De asemenea, atunci când intervine dorința să îl ajut pe celălalt, ne referim la compasiune (Goetz, Keltner, & Simon-Thomas, 2010).
Dacă acceptăm, așadar, că empatia diferă de contagiune emoțională, simpatie sau compasiune, o definiție cuprinzătoare ar fi aceasta: empatia presupune să răspunzi la emoția unei alte persoane printr-o emoție similară, conștient fiind că sursa acestei emoții e acea persoană (Cuff et al., 2016). E important de subliniat, așadar, că empatia începe și se încheie cu o emoție. Un comportament prosocial (i.e., de pe urma căruia beneficiază o altă persoană), ca, de exemplu, un gest altruist, nu e o componentă în sine a empatiei, deși, așa cum vom vedea mai târziu, o poate urma.
Putem simți în mod real ce trăiește o altă persoană? Dovezi că acest lucru se poate întâmpla vin, în cea mai mare parte, din studii care investighează legătura dintre empatie și durere. Datele arată că, atunci când asistăm la proceduri sau situații dureroase, nu doar că simțim emoții neplăcute, dar modificările apărute în activitatea sistemului nervos central și periferic sunt în mare parte similare cu cele pe care te-ai aștepta să le vezi dacă observatorii ar simți ei înșiși durere (Riečanský & Lamm, 2019). Aceste rezultate par să sugereze că empatia este un proces automat, spontan, în afara controlului nostru. Lucrurile, însă, nu sunt atât de simple, după cum voi încerca să arăt în continuare.
Ce se întâmplă în empatie?
E, totuși, suficient să privim o persoană care exprimă o emoție pentru a reacționa empatic? Sau trebuie să ne folosim imaginația pentru a înțelege ce simte?
În 1992, în creierul macacilor s-a descoperit un grup de neuroni care descarcă nu doar atunci când animalul face o anumită acțiune, ci și atunci când o observă (Di Pellegrino, Fadiga, Fogassi, Gallese, & Rizzolatti, 1992). S-a presupus că acest mecanism ar simula acțiunile și intențiile celorlalți, contribuind astfel la imitație. Dacă acesta ar fi rolul „neuronilor-oglindă”, cum au fost ulterior denumiți, de ce nu ar fi această simulare posibilă și pentru emoții (Gallese, 2001; Preston & De Waal, 2002)? Deși sunt doar câteva dovezi directe ale existenței neuronilor-oglindă la om (Turella, Pierno, Tubaldi, & Castiello, 2009), această teorie rămâne una dintre cele mai citate, și susține existența unui mecanism automat prin care putem reproduce emoția unei alte persoane.
În același timp, avem dovezi că empatia se bazează și pe efortul conștient de a ne da seama ceea ce gândește și, în final, ce simte o altă persoană (Shamay-Tsoory, 2011). Întorcându-ne la exemplul empatiei pentru durere, unul din primele studii care au investigat această ipoteză a arătat că participanții care își imaginau în mod activ ce simțea o altă persoană care îndura o procedură dureroasă simțeau emoții mai puternice, măsurate atât subiectiv, cât și fiziologic (Stotland, 1969).
Cele două mecanisme descrise mai sus sunt numite, câteodată, empatie afectivă și empatie cognitivă. Din ce în ce mai multe dovezi arată că cele două pot fi distinse la nivel neurofiziologic. O parte din aceste dovezi provin din studii în care aceste două abilități au fost măsurate la pacienți cu diferite leziuni cerebrale (Shamay-Tsoory, Aharon-Peretz, & Perry, 2009). Cei cu leziuni ale girusului frontal inferior (engl., inferior frontal gyrus, IFG) prezentau deficite de empatie afectivă, dar nu și cognitivă, iar cei cu leziuni ale cortexului prefrontal ventromedial (engl., ventromedial prefrontal cortex, vmPFC) prezentau un tipar invers, și anume deficite de empatie cognitivă, dar nu și afectivă. Iată un motiv solid să credem într-o separare a celor două mecanisme, IFG fiind implicat în empatia afectivă, iar vmPFC în cea cognitivă. Mai mult, știm din studii anterioare că o anumită zonă din IFG, denumită BA44, se comportă similar neuronilor-oglindă descoperiți la macaci, ceea ce ar susține ideea că la baza empatiei afective stă un sistem de imitație a stărilor afective. De asemenea, alte studii de leziune au arătat că vmPFC ar fi asociat cu imaginarea unor scene, ceea ce sugerează că la baza empatiei cognitive stă o abilitate de a construi scenarii sociale (Bertossi, Aleo, Braghittoni, & Ciaramelli, 2016). Foarte importante sunt, însă, și datele care arată că, deși cele două mecanisme sunt diferite, acestea interacționează pentru a da naștere unui răspuns empatic (Cox et al., 2012). Altfel spus, empatia este parțial automată, parțial sub controlul nostru (Cuff et al., 2016).
Ce stă la baza empatiei?
Nu toți suntem la fel de predispuși să fim empatici și avem dovezi că o parte din această variabilitate e explicată de diferențe anatomice la nivelul creierului. Dacă ar fi să comparăm un neuron din țesutul nostru nervos cu un alt tip de celulă (să spunem o celulă epitelială, de la nivelul pielii) am observa o diferență interesantă: din corpul celular al neuronului se extinde un proces lung, numit axon, despre care știm că este absolut crucial în transmiterea semnalului nervos de la un neuron la altul. Corpurile celulare, care conțin nucleul cu ADN și primesc informația de la alți neuroni, formează substanța cenușie, iar axonii mielinizați, prelungiri de obicei unice, prin care informația se transmite la alți neuroni (iar mielina îi ajută să o transmită mai repede), formează substanța albă. Ei bine, studii de imagistică de rezonanță magnetică (IRM) au găsit că diferențe de volum al substanței cenușii în unele regiuni explică o parte din diferențele de empatie dispozițională (Banissy, Kanai, Walsh, & Rees, 2012). Când vine vorba despre creier, însă, mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bun. Un rezultat interesant al acestor studii este că participanții cu un volum mai mic al substanței cenușii în arii precum IFG, pe care am menționat-o mai devreme, erau mai predispuși pentru empatie afectivă, și nu cei cu un volum mai mare, așa cum probabil v-ați fi așteptat. O explicație pentru acest paradox ar fi că volumul mai mic reflectă, de fapt, o maturizare mai bună: în timpul adolescenței, anumite zone corticale încep să se „subțieze”, în timp ce altele cresc în volum, iar acest lucru e însoțit de performanțe cognitive mai bune, probabil pentru că devine mai eficientă comunicarea între neuroni (Durston & Casey, 2006). Pe scurt, faptul că adulții se comportă diferit atunci când li se cere să fie empatici poate fi explicat, cel puțin parțial, de anatomia creierului lor.
Contextul pare să fie, de asemenea, important. Suntem mai empatici față de cei pe care îi percepem ca fiind mai similari cu noi (Eklund & Andersson-Stråberg, 2009), iar disponibilitatea noastră pentru empatie poate varia pe timpul unei zile (Nezlek, Feist, Wilson, & Plesko, 2001). Nu în ultimul rând, avantajul pe care îl au persoanele mai empatice în a ghici mai bine emoția unei alte persoane nu devine evident decât atunci când cealaltă persoană își exprimă bine emoțiile (Zaki, Bolger, & Ochsner, 2008).
Beneficiile empatiei
Datorită empatiei ne putem bucura de cărți (Oatley, 2016) sau de muzică (Miu & Vuoskoski, 2017), datorită ei creăm legături sociale mai strânse și ne creștem starea de bine (Morelli, Lieberman, & Zaki, 2015). Empatia, însă, nu este sinonimă cu compasiunea și nu pare să garanteze angajarea în comportamente prosociale (Stevens & Taber, 2021). Emoțiile neplăcute pe care ți le poate induce te pot motiva să îl ajuți pe celălalt, însă unele studii arată că acest lucru se întâmplă mai degrabă pentru cei care aleg să nu își controleze aceste emoții (Lockwood, Seara-Cardoso, & Viding, 2014).
Concluzie
Dacă ar fi să sumarizez în ce fel cred că cercetările științifice despre empatie ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în aceste momente, aș face-o astfel. Nu putem alege cât de predispuși suntem să empatizăm, nici contextul în care ni se cere să o facem. Însă dacă reușim să simțim ce simte o altă persoană, felul în care ne folosim de această emoție este alegerea noastră.
Simina Pițur este membru al Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive al Universității Babeș-Bolyai, unde studiază emoțiile și reglarea emoțională
Bibliografie
Banissy, M. J., Kanai, R., Walsh, V., & Rees, G. (2012). Inter-individual differences in empathy are reflected in human brain structure. Neuroimage, 62(3), 2034-2039.
Bertossi, E., Aleo, F., Braghittoni, D., & Ciaramelli, E. (2016). Stuck in the here and now: Construction of fictitious and future experiences following ventromedial prefrontal damage. Neuropsychologia, 81, 107-116.
Cox, C. L., Uddin, L. Q., Di Martino, A., Castellanos, F. X., Milham, M. P., & Kelly, C. (2012). The balance between feeling and knowing: affective and cognitive empathy are reflected in the brain’s intrinsic functional dynamics. Social cognitive and affective neuroscience, 7(6), 727-737.
Cuff, B. M., Brown, S. J., Taylor, L., & Howat, D. J. (2016). Empathy: A review of the concept. Emotion review, 8(2), 144-153.
Di Pellegrino, G., Fadiga, L., Fogassi, L., Gallese, V., & Rizzolatti, G. (1992). Understanding motor events: a neurophysiological study. Experimental brain research, 91(1), 176-180.
Durston, S., & Casey, B. (2006). What have we learned about cognitive development from neuroimaging? Neuropsychologia, 44(11), 2149-2157.
Eklund, J., & Andersson-Stråberg, T. H., Eric M. (2009). “I’ve also experienced loss and fear”: Effects of prior similar experience on empathy. Scandinavian journal of psychology, 50(1), 65-69.
Gallese, V. (2001). The’shared manifold’hypothesis. From mirror neurons to empathy. Journal of consciousness studies, 8(5-6), 33-50.
Goetz, J. L., Keltner, D., & Simon-Thomas, E. (2010). Compassion: an evolutionary analysis and empirical review. Psychological bulletin, 136(3), 351.
Hatfield, E., Cacioppo, J. T., & Rapson, R. L. (1994). Emotional contagion. Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Lockwood, P. L., Seara-Cardoso, A., & Viding, E. (2014). Emotion regulation moderates the association between empathy and prosocial behavior. PloS one, 9(5), e96555.
Miu, A. C., & Vuoskoski, J. K. (2017). The social side of music listening: Empathy and contagion in music-induced emotions. In Music and empathy (pp. 124-138): Routledge.
Morelli, S. A., Lieberman, M. D., & Zaki, J. (2015). The emerging study of positive empathy. Social and Personality Psychology Compass, 9(2), 57-68.
Nezlek, J. B., Feist, G. J., Wilson, F. C., & Plesko, R. M. (2001). Day-to-day variability in empathy as a function of daily events and mood. Journal of Research in Personality, 35(4), 401-423.
Oatley, K. (2016). Fiction: Simulation of social worlds. Trends in cognitive sciences, 20(8), 618-628.
Preston, S. D., & De Waal, F. B. (2002). Empathy: Its ultimate and proximate bases. Behavioral and brain sciences, 25(1), 1-20.
Riečanský, I., & Lamm, C. (2019). The role of sensorimotor processes in pain empathy. Brain topography, 32(6), 965-976.
Shamay-Tsoory, S. G. (2011). The neural bases for empathy. The Neuroscientist, 17(1), 18-24.
Shamay-Tsoory, S. G., Aharon-Peretz, J., & Perry, D. (2009). Two systems for empathy: a double dissociation between emotional and cognitive empathy in inferior frontal gyrus versus ventromedial prefrontal lesions. Brain, 132(3), 617-627.
Singer, T., & Lamm, C. (2009). The social neuroscience of empathy. Annals of the New York Academy of Sciences, 1156(1), 81-96.
Stevens, F., & Taber, K. (2021). The neuroscience of empathy and compassion in pro-social behavior. Neuropsychologia, 159, 107925.
Stotland, E. (1969). Exploratory investigations of empathy. In Advances in experimental social psychology (Vol. 4, pp. 271-314): Elsevier.
Turella, L., Pierno, A. C., Tubaldi, F., & Castiello, U. (2009). Mirror neurons in humans: Consisting or confounding evidence? Brain and language, 108(1), 10-21.
Zaki, J., Bolger, N., & Ochsner, K. (2008). It takes two: The interpersonal nature of empathic accuracy. Psychological science, 19(4), 399-404.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici
