Anxietate sau gimnastică aerobică?

„Nimic nu durează pentru totdeauna, în lumea asta – nici măcar necazurile”, spune Charlie Chaplin. Și pentru că necazurile nu durează, noi continuăm să le retrăim și să le ante-trăim și să ni le tot imaginăm, până ajungem la vorba lui Woody Allen: „Nu mă îngraș deloc, pentru că anxietatea mea are efect de gimnastică aerobică”.

Dar cum „slab și anxios” nu e deloc sănătos, ne întrebăm ce am putea face ca să scăpăm de anxietate. Carl Jung ne spune, însă, că bine ar fi nu să scăpăm de ea, ci să înțelegem ce înseamnă anxietatea, ce ne arată, ce ne învață și ce scop are.

Așadar, să încercăm să înțelegem anxietatea, prin patru mari cauze ale sale.

CULTURA INSUFICIENȚEI

Avem de toate, dar totul ne lipsește. Vrem să iubim, dar și să avem inima închisă. Vrem să reușim, dar fără să greșim. Vrem să fim liberi, dar fără să fim autentici.

În cartea sa, „The Soul of Money”, Lynne Twist vorbește despre cultura insuficienței, pe care o numește „marea minciună”. Dimineața, uneori chiar înainte de a ne deschide ochii, primul nostru gând este că nu am dormit suficient. Următorul gând este că nu avem suficient timp. Nici măcar nu ne-am ridicat din pat și deja avem un sentiment de inadecvare, de lipsă, de insuficiență. Cea mai mare parte a zilei ne-o petrecem ascultând, explicând, plângându-ne sau îngrijorându-ne de toate câte ne lipsesc. Iar seara, când mergem la culcare, gândul ne stă la tot ce nu am apucat să facem sau să obținem peste zi. Așadar, ne culcăm și ne trezim cu senzația de insuficiență. Acest mod de a gândi stă la baza tuturor supărărilor, lăcomiilor, prejudecăților și certurilor noastre cu viața.

Pornind de la ideea lui Lynne Twist, Brené Brown explică, în scrierile sale, că această cultură a insuficienței ne face să credem că niciodată nu suntem suficient de buni, de perfecți, de slabi, de puternici, de frumoși, de victorioși, de inteligenți, de siguri, de în siguranță, de extraordinari. Nu ne simțim niciodată suficient de valoroși pentru a face ce avem de făcut, pentru a ne lăsa văzuți, pentru a fi iubiți, pentru a avea un sentiment sănătos de apartenență, pentru a ne ști și a nu ne îndoi de rostul nostru pe lume.

Așadar, cultura insuficienței ne domină gândurile, comportamentele, emoțiile și transformă totul: pe noi, modul cum trăim, cum iubim, cum muncim, cum conducem oameni și firme, cum ne creștem copiii, cum guvernăm, cum predăm în școli și cum ne apropiem unii de alții.

Din cultura insuficienței vin rușinea, tendința de a face mereu comparații, dezimplicarea și distanțarea de toate – care se manifestă în familie, la locul de muncă, în școli și comunități. Pentru că nu suntem conștienți de propria valoare, nu mai suntem dispuși să ne asumăm propria vulnerabilitate și ne reducem capacitatea de a trăi și de a interacționa cu lumea și cu viața.

Dar dacă ne umanizăm viziunea, dacă privim în jurul nostru omenește, cu căldură și înțelegere, vom reuși să vedem lucrurile într-o lumină clarificatoare. Această lumină dispare, desigur, imediat ce începem să aplicăm peste oameni și situații o etichetă stigmatizantă.

Opusul insuficienței nu este abundența. De altfel, insuficiența și abundența sunt două fațete ale aceluiași lucru. Opusul insuficientului este suficientul. Capacitatea de a trăi din sentimentul suficienței este ceea ce Brené Brown denumește Wholeheartedness = trăirea autentică, din toată inima, cu conștiința propriei valori. Esența acestui mod de viață este, așadar, conștiința propriei valori și vulnerabilitatea – care presupune să accepți incertitudinea, să te lași văzut, să-ți asumi riscuri emoționale și să știi că ești suficient – de bun, de inteligent, de util, de frumos, de valoros, de cu sens pe lume.

MITUL FERICIRII

Fericirea este un mit nu pentru că nu există, ci pentru că nu este nici obligatorie, nici permanentă – la fel ca necazurile. Și pentru că poate fi doar naturală și funcțională, nu fantezistă.

Ca să fim fericiți e nevoie să avem standarde funcționale. Putem fi fericiți dacă știm să avem așteptări. Așteptările trebuie să fie conștiente (cele implicite pot fi greșite), funcționale (să nu ne așteptăm ca plopul să facă pere și nici răchita micșunele) și atotcuprinzătoare (să nu ne așteptăm numai la ce preferăm).

Ca să fim fericiți e nevoie să fim autentici, să fim conștienți de noi înșine și să ne luăm fericirea în serios. Pe scurt, trebuie să fim cinstiți cu fericirea noastră.

Ca să fim fericiți e nevoie să înțelegem că nefericirea are rostul ei: ne schimbă traseul la momentul potrivit, ne dezvăluie părți din noi înșine pe care încă nu le-am descoperit sau nu le-am înțeles, ne arată adevăruri pe care nu le aflasem, ne învață să punem preț pe fericire.

Filmele, panourile comerciale, bestseller-urile, publicațiile ne vând o fantezie drept viață ideală și scot nefericirea în ilegalitate. Viața reală este ideală, dar idealul este mult mai complex, mai aromat, mai colorat, mai plin de contraste și de diversitate. Și e rost pentru toate. Fiecare reușită, fiecare succes, are o poveste – așa cum fiecare vârf este susținut de o bază.

“Nu căuta cheia fericirii, căci fericirea nu este zăvorâtă nicăieri”, scria Ioan Gyuri Pascu în cartea sa, „În căutarea armoniei”. Așadar, să nu-l așteptăm pe Pavlov – să nu așteptăm să ni se aprindă lumina pentru a fi fericiți. În sufletul nostru este lumină tot timpul – avem resurse de bucurie profunde, nelimitate și mereu regenerabile, pe care le putem accesa oricând și necondiționat. Fericirea nu depinde de ce se întâmplă, ci de cum alegem să trăim ce se întâmplă; depinde de ce gânduri și ce emoții să cultivăm.

Alexandru Vlahuță îi scria fiicei sale, Margareta: “Fericirea, adevărata fericire, în tine răsare și-n tine înflorește și leagă rod, când ți-ai pregătit sufletul pentru ea.”

Așadar, pregătește pâine și sare pentru fericire.

MITUL NORMALULUI

În cartea sa, „The Myth of Normal”, Dr. Gabor Maté explică faptul că tendința societății noastre de a separa totul în „normal” și „anormal” este o sursă de patologie. În realitate, viața și natura se încadrează într-un continuum. Dar cultura noastră materialistă, rigidă, care prioritizează obiectele, ajunge să-l obiectivizeze și pe om.

În filmul documentar „Crazywise„, Dr. Gabor Maté punctează că locul cel mai potrivit pentru un om care suferă de anxietate, depresie, de tulburare bipolară, de o formă sau alta de dependență, de ADHD, PTSD etc., nu este atât în Vestul dominat de industria farmaceutică, cât în Africa sau în India – unde oamenii trăiesc în spiritul acceptării, al apartenenței și fac loc diferitului. Într-un astfel de loc conexiunea cu acest om ar fi menținută, nu ruptă; acesta nu ar fi exclus și proscris, ci ar fi binevenit și bine primit. În astfel de locuri, omul este liber să trăiască și să se exprime așa cum este, iar comunitatea i se alătură și, uneori, chiar reușește să găsească un sens în „anormalitate”.

Prin urmare, anormalitatea este conceptuală și este o construcție culturală.

Dr. Gabor Maté susține că trăim într-o societate care ne alungă, care ne îndepărtează de propria noastră spiritualitate și ne ignoră nevoile emoționale, idealizând individualismul și distrugând contextele sociale. Cauza, în opinia sa, este chiar sistemul nostru economic – conform căruia nu contează cine ești, ci câtă valoare pun ceilalți pe tine. Iar valoarea ta depinde nu de cine ești, ci de cât produci și de cât consumi. Astfel, oamenii care nici nu produc, nici nu consumă sunt împinși la o parte și devalorizați. Societatea materialistă dictează, generează și promovează separarea de sine.

Natura și creația au o inteligență pe care dacă o ignorăm, cauzăm suferință – nouă și celorlalți. Pe de altă parte, dacă ne aliniem la această inteligență a naturii – bazată pe diversitate, incluziune, conexiune și unitate – intrăm în bunul mers al lucrurilor. Această aliniere se poate face conștient sau inconștient – răspunzând nevoii implicite de compasiune, conectare și iubire. Asta înseamnă spiritualitate. La spiritualitate se poate ajunge pe multe căi – unele pot fi religioase, altele nu sunt. Dar spiritualitatea face parte din natura noastră și, dacă o ignorăm, ne separăm de o parte esențială din noi înșine.

ÎNCĂLCAREA LEGII EVOLUȚIEI SPIRITUALE

În cartea sa, „Reflections on Life”, Alexis Carrel (chirurg și biolog francez laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie și Medicină) susține că societatea modernă a comis eroarea fundamentală de nu se supune legii evoluției spirituale, pentru că a redus spiritul la intelect.

Este un dat, spune el, că viața tinde să se conserve, să se reproducă și să se spiritualizeze. Legea conservării și a reproducerii vieții e „veche de când viața”. Dar legea evoluției spirituale este o tendință fundamentală care nu s-a manifestat decât într-o etapă de evoluție mult mai târzie – la apariția mamiferelor, a primatelor și, mai ales, a omului. Alexis Carrel susține că legea evoluției spirituale reprezintă însuși adevărul naturii noastre, pentru că, din toate animalele, numai omul poate contribui la evoluția sa prin efort voluntar.

Aceste trei legi fundamentale ale vieții constituie o unitate. Niciuna dintre ele nu există separat și fiecare are un rol esențial. Unii oameni aleg să-și concentreze eforturile preferențial, pe una sau alta dintre ele. De exemplu, marea majoritate a oamenilor se concentrează mai ales pe autoconservare; alții se gândesc și la propagarea vieții – aceștia nu au o spiritualitate foarte înaltă, dar spiritul lor se poate trezi oricând, în ei; alții își sacrifică reproducerea, și poate chiar conservarea, pentru a-și urma în exclusivitate impulsurile spirituale – în grupul acesta sunt și egoiști, și eroi, și înțelepți, și nebuni. Dar viața nu ține cont de intențiile celor care nu o respectă. Îl „pedepsește” la fel și pe egoist, și pe erou, și pe ignorant, și pe nebun. Îi „lovește” prin decădere. Singura virtute pe care viața o ia în considerare, este respectarea tuturor celor trei legi, împreună. Iar răsplata pentru această virtute este fericirea.

Dar societatea modernă a redus spiritul doar la intelect făcând, astfel, eroarea fundamentală de nu se supune legii evoluției spirituale. A făcut asta pentru că intelectul, prin știință, îi dă stăpânire asupra lumii. Dar sunt ignorate celelalte activități ale spiritului – care nu pot exprimate în limbaj științific decât parțial și pot fi exprimate total numai prin acțiune, artă și rugăciune. În școlile noastre, copiii nu sunt învățați suficient despre frumusețe și artă, și nici despre spirit și spiritualitate. Alexis Carrel adaugă că această ignoranță generează un protest surd din partea vieții. Pasiunea noastră pentru confort și siguranță vine la pachet cu invidia, calomnia, ura, ipocrizia, minciuna, trădarea, cu diverse vicii și altele asemenea. Viața, așadar, reacționează prin degradare și decădere.

Sigur, cele trei legi ale vieții sunt inseparabile, dar există o ierarhie. Principiile conservării și ale reproducerii sunt cele mai vechi și determină cele mai irezistibile dintre pornirile noastre. Legea evoluției spirituale este mai recentă, mai nouă – prin urmare, în multe cazuri, este mai subtilă și mai greu percepută.

Conflictele dintre aceste legi primordiale se fac simțite în străfundurile conștiinței noastre. Nu ne este întotdeauna ușor să facem o ierarhie corectă a priorităților. Cel mai răspândit conflict este cel dintre legea evoluției spirituale și conservare și reproducere. De-a lungul timpului, mulți și-au dat viața pe acest altar (Socrate, Ioana d’Arc și alți oameni pe care acum îi considerăm sfinți).

Dar astăzi trăim în vremuri în care pentru adevăr se trăiește, nu se moare.

Așadar, după cum înțelegem și din filmul „Podurile din Madison County”: „Inima omului crește la loc, cumva, chiar și după ce a fost frântă în mii de bucăți. Fă ce ai de făcut ca să fii fericit. Este atât de multă frumusețe în viața asta!”.

Viața e o forță de netăgăduit. Nu te opune vieții și vei scăpa de anxietate.