Undeva la Palilula
”Și pentru că Serafim are un fes roșu, nins, și e la fel de nedumerit pe cât eram eu cu ochii la ecran, voi continua cu Palilula, desigur, tot în concepția maestrului. Palilula “este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate. Acolo, legile fizicii terestre nu sunt chiar atât de riguroase. Acolo, nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu adevărat. Precum în “Îngerul exterminator” (nr. al lui Bunuel), în Palilula se poate intra, dar de ieşit de acolo nu se mai poate. Acolo, îngerul exterminator se numeşte imoralitate şi melancolie.”
Dacă nu sunteți convinși că ați înțeles ceva, ei bine, ori n-ați văzut filmul, ori sunteți la fel de grei de cap ca mine, ori materia artistică a domnului Purcărete este la fel de profundă ca adâncimea unei bălți de pe trotuar. Palilula e, dar nu e, iar domnul Purcărete a crezut că face un film cu semnificații majore în cultura română, dar de fapt n-a făcut. Localizat pe undeva într-un “Macondo” oltenesc, (asta cu Macondo are legătură cu Garcia Márquez), Palilula e “un loc unde derizoriul coexistă…”
Serafim îl înlocuiește pe nea Pantelică, un alt pediatru, acum mort, dar care ne zâmbește lugubru de pe masa de autopsie, pe care i-o face Parvenescu (un Răzvan Vasilescu plin de vitalitate și lipsit de umor, la fel ca în toate filmele în care a apărut). Se pare că nu doar legile fizice sunt încălcate la Palilula, ci și legile biologice, ca să nu zic ceva de legile oricărei urme de decență narativă. Să fie moroi, să fie superstiții oltenești? Totul e un spectacol primar în Undeva la Palilula, care însă se vrea edificator. Pretențiile țintesc către neamul românesc, bețiv și puturos, dar totul e o lâncezeală în care dialogurile țărănești contrastează incomod cu decorurile burgeze ale Palilulei. Și umorul lipsește. La spitalul din Palilula bolnavii sunt sănătoși, beau de sting, înjură, iar femeile amestecă cu polonicul în mâncare sau fac propuneri indecente bărbaților. O fi vorba de imoralitate, dar n-am înțeles de unde atâta melancolie. Și ca tabloul Palilulei să fie și mai complet, ar trebui să amintesc câteva personaje pe cât de memorabile, pe atât de insolite: tovarășul Virgil Codreanu Trotski (un nod în papură al comunității); medicul senegalez (un oltean vopsit) care vorbește românește și este amantul dezirabil al tuturor femeilor din sat; femeia care trage în permanență după ea un țap, cu un vag rol de faun, că, deh, legile fizice și mitice nu se respectă la Palilula. Ei i se spune capră și până la final naște, în sfîrșit, un copil cu o copită. Întregul film este o aglomerație de personaje care fac cam ce le taie capul. Cred că Purcărete și-a invitat toți prietenii de la teatru să participe la filmări și i-a adăugat pe parcurs, pe măsură ce își aminte de ei. De pildă, Horați Mălăele și Marius Manole participă fiecare la final cu apariții cameo, cât se poate de lipsite de sens. În concluzie, Undeva la Palilula e o pretenție artistică adormitoare, lipsită de viziune cinematografică și, până la urmă, doar un debut regretabil al unui regizor de teatru respectat.
Cronica a fost preluată de pe dragosfilme.blogspot.com.