Umor, satiră şi o scenografie perfectă. Altfel spus, „Le Havre”

Kaurismaki nu a renunţat nici de data asta la câteva elemente recognoscibile din filmografia sa, cum ar fi proletarii care îşi duc viaţa în locaţii modeste din vecinătatea unui port, formaţii rock din baruri sordide, visători, câini sau copii emigranţi. Spre deosebire de “The Man Without a Past”sau “Shadows in Paradise”, ca să enumăr numai două filme de referinţă ale regizorului, oarecum trenante şi aspre pentru marele public, “Le Havre” are umor, satiră şi o scenografie perfectă, aşa că aveţi suficiente motive să faceţi o vizită la cinematograf. Dincolo de rădăcinile cinema-ul european de după al doilea război mondial, care se mişcă între Jacques Tati şi Jean Renoir, dincolo de cadrele pline de nostalgie şi coloana sonoră din care nu cred că lipseşte Edith Piaf, lumea din “Le Havre” aproape că suprimă răul până la anihilare.

În oraşul port Le Havre, din nordul Franţei, vapoarele cargo transportă şi refugiaţi care riscă să se sufoce în containere numai să scape de locul de unde vin şi să o ia de la capăt în Europa. Unul dintre ei este Idrissa (Blondin Miguel), un băiat simpatic din Gabon. Idrissa este în drum spre Londra, unde speră să-şi găsească mama. Atunci când poliţia franceză descoperă containerul aglomerat cu africani la Le Havre, băiatul se strecoară printre poliţiştii înarmaţi până în dinţi şi se ascunde, crezănd că a ajuns la Londra. Refugiat prin ungherele portului, Idrissa, un copil educat şi sfios, îl întâlneşte pe Marcel Marx (Andre Wilms) un lustragiu simplu şi cinstit, care este cel mai ataşabil dintre toţi eroii lui Kaurismaki pe care i-am văzut. Cei doi devin repede prieteni şi Marx îl ajută pe băiat să se ascundă de poliţie, luându-l la el acasă. Lumea lui Marx este feerică. El trăieşte într-un cartier în care viaţa e plină de neajunsuri, dar oarecum perfectă, un univers atemporal şi izolat, pe care doar boala şi poliţia îl pot perturba uneori, dar niciodată suficient de tare încât să-l destabilizeze.

Le Havre le-a lăsat multora sentimentul unei lumi de basm sau a unui film aproape pentru copii, însă Kaurismaki nu pierde ocazia să ridiculizeze forţele de ordine franceze, ipocrizia occidentului şi paranoia din mass media. Dincolo de mesajele politice, oarecum de aşteptat din partea unui regizor care îl detestă pe George W. Bush şi care a boicotat un festival de film american, din solidaritate cu regizorul iranian Abbas Kiarostam, care nu a primit viză la timp, Kaurismaki e realizat cel mai accesibil şi mai optimist film al său.