Filme şi dezbateri la One World România

A urmat un concert cu manele underground care a stârnit un mix de zâmbete condescendente şi chiote aprobatoare. La fiecare după curaj şi sinceritate. Au cântat mai mulţi băieţi despre care am înţeles că se numesc Shamanelism, un intro destul de bun pentru filmul de deschidere care a urmat, “The Fourious Force of Rhymes”. Documentarul este un crossover hip hop care începe în Bronx şi se termină în Senegal, după ce se opreşte la Paris, Berlin şi câteva oraşe din Gaza. Nu e doar un film important pentru istoria şi diversitatea genului, este şi un documentar politic şi social, cu replici şi personaje memorabile, chiar amuzante. Pe parcurs sunt intervievați mai mulți artiști foarte underground care se inspiră din mediul imediat în care trăiesc. Se discută despre o varitate mare de probleme, cum ar fi imigrația în Franța, rasismul şi comunismul în Berlin, drepturile încălcate ale palestinienilor din Gaza şi exploatarea Africii de omul alb. Protagoniştii sunt foarte bine articulaţi, aproape toţi vorbesc bine engleza și versurile au forță și luciditate. Cu toţii sunt ancorați social, au tot felul de probleme, amintiri, regrete şi speranțe. Câţiva au crescut realmente prin case de corecție şi puşcării. Alţii au văzut avioane de război lansând bombe asupra civililor. Alţii au fost torturați cu ritualuri africane şi au fost discriminaţi când s-au dus să-şi caute un loc de muncă. Şi aşa mai departe. Nu-l rataţi data viitoare.

A doua zi m-am dus să văd “This is not a Film” al lui Jafar Panahi, regizorul neorealist iranian căruia nemilosul regim islamic de la Teheran i-a interzis orice activitate legată de cinematografie timp de 20 de ani. Jafar a fost un suporter al revoluţiei verzi din vara anului 2009 şi este un opozant declarat al lui Mahmoud Ahmadinejad. Drept răsplată a fost condamnat la 6 ani de închisoare, i s-a interzis să dea interviuri şi să călătorească în afara Iranului. “This is not a Film” este totuşi un film care a ajuns la festivalul de la Cannes pe un stick USB ascuns într-o prăjitură. Lui Jafar îi vine ideea să facă un film chiar în frumosul lui apartament din Teheran, în care el să povestească pur şi simplu scenariul următorului său film. Vorbăreţ şi foarte detaliat, regizorul îşi dă repede seama că ceea ce şi-a propus nu are cum să-i iasă, apoi abandonează ideea şi amicul său Mojatba Mirtahmasb continuă să-l filmeze. Este neorealism pur cu un artist aproape arestat la domiciuliu, foarte intim şi până la urmă cât se poate de evident. Cred că inițial Jafar nici nu a intuit forța mesajului său, care dintr-o joacă s-a transformat în cea mai originală formă de protes, şi poate singura. În genericul de final Jafar a dedicat filmul regizorilor iranieni, care, din câte a lăsat să se înţeleagă, nu l-au sprijinit prea tare.

Foarte interesante sunt şi dezbaterile care au loc imediat după proiecţii. Organizatorii au invitat câţiva regizori şi producători care stau de vorbă cu publicut după proiecţie despre film, dar mai există şi invitaţi de la organizaţii pentru drepturile omului. Festivalul se termină pe 18 martie, dar până atunci vor mai rula multe filme deosebit de interesante. Mergeţi să le vedeţi şi rămâneţi la dezbateri. Vă puteţi spune părerea sau puteţi pur şi simplu să aflaţi cum au fost facute filmele.