Fantomele nu plang

. Se intoarce si el din drum catre finalul peliculei si coase cu un fir subtire crapaturile care lasau sa se vada lumea de dincolo. Insa, cu sau fara voia lui, lumea umbrelor se imbratiseaza cu cea reala, la fel cum mama si fiica se tin strans in brate pe banca pe care o vedeti in fotografie.

Da, femeia cu parul neingrijit si cu ciorapii care se termina sub genunchi este „coborata" dintr-un trecut indepartat si ireal. Un trecut marcat de incest, adulter, morti violente. Nici prezentul nu este mai putin apasator: intamplarile rele isi continua mersul imperturbabil. „Aparitia" nu este menita sa asigure odihna sufleteasca unei fiinte disparute, ci celor vii: unii se afla deja in anticamera mortii, altii au toata viata inainte.

Fantomele nu plang – ultima fraza a filmului – ofera cheia prin care mortii se disting de vii. Raimunda, personajul interpretat admirabil de Penelope Cruz, este cat se poate de vie: ochii ei se umplu de lacrimi de nenumarate ori de-a lungul povestii. Se abtine sa planga, fara sa reuseasca, cand sotul ei isi satisface fantasmele langa ea, cand scrijeleste anul mortii lui pe un copac, sau cand isi zareste pentru o clipa mama disparuta, chemata la viata de vraja unui cantec uitat.

Din ochii plansi ai Raimundei si din trupul ei ca un arc mereu intins transpare vointa de a trece peste toate lucrurile odioase care i se intampla. Pune pe picioare un restaurant dezafectat, sterge toate urmele unei crime, monteaza un cartier intreg sa o ajute… Insa vointa nu este suficienta pentru a indupleca memoria sa uite.

Restul femeilor din Volver nu plang. Sunt incadrate perfect in lumea viata-moarte a satului spaniol. De altfel, distributia acestui univers este una integral feminina – barbatii sunt doar umbre fara putere sau amintiri traumatice. Dar esentialul este ca, prin expunerea la misterul patrunzator care razbate din lumea cealalta, toate traumele sunt arse, se voaleaza. Doar in contact cu insensibilitatea unui vaz ne-omenesc, evenimente altfel irecuperabile isi pierd greutatea si devin intamplari ale vietii. Numai asa povestea putea sa aiba un mers gratios, un aer degajat. Adevarata intoarcere din Volver este, aceea a Raimundei – care, socata de prezenta vie a mamei, fuge, se opreste in strada si isi da seama ca trebuie, de fapt, sa-i vorbeasca. Intoarcerea aduce linistire: n-ar fi putut sa mearga cu adevarat mai departe fara sa-si recupereze trecutul pe care mama i-l aduce.

Este vorba de acceptarea unei enigme stranii, in care nu atat moartea face parte din viata, cat mai degraba viata face parte din moarte. Almodovar suna suficient de trendy in lumea buna bucuresteana ca sa inchida orice discutie. Il pomenesti in treacat, aprobi discret din cap si confirmi zambetul profund al celuilalt. Cunoscatorii nu fac greseala de a se intinde la comentarii; parola de trecere este „superb". Dar pana si „almodovarii" de lux din Mall – trebuie sa cunoasteti stilul: chic, neglijent, cu mersul urmarit de camere de luat vederi – au ramas dupa film adanciti in scaune si au iesit „prostiti" din cinematograf. Nu stiu cat timp a durat impresia fiecaruia, dar era ca si cum ar fi simtit o adiere din vantul fara oprire al cimitirului spaniol. Ca si cum ar fi vazut fantome. Sensul marii arte este, in fond, acela de a produce vedenii esentiale.