După dealuri, în România medievală

După dealurile cenuşii ale Moldovei, filmate în stilul neguros şi auster, specific lui Mungiu, se ascunde (de sute de ani) România medievală. La o mânăstire din judeţul Vaslui, nesfinţită de Episcopie, călugărul şi câteva măicuţe îşi duc existenţa la fel cum au făcut-o omologii lor pe vremea lui Ştefan cel Mare. Când vorbesc, îl pomenesc pe Domnul la două, trei fraze şi folosesc un vocabular plin de regionalisme şi termeni bisericeşti cu miros de tămâie. În afară de Domnul, măicuţele îl au în suflet pe preot (Valeriu Andriuţă), căruia îi spun tăticule şi care este o punte de legătură între ele şi divinitate. Preotul este un fost muncitor hidrotehnist care s-a călugărit după ce într-o bună zi a văzut un înger. N-ar vrea să viziteze Occidentul, pentru că îl consideră depravat, deh, bărbaţii se căsătoresc cu bărbaţii şi femeile cu femeile, deci nici biserica nu mai e ce a fost. În lumea asta restrânsă şi delimitată de o poartă pe care scrie cu majuscule CREDE ŞI NU CERCETA, intră Alina (Cristina Flutur), din dragoste pentru călugăriţa Voichiţa (Cosmina Stratan). Alina şi Voichiţa au în jur de 20 şi ceva şi au fost colege la orfelinat. Pentru o bună perioadă s-au avut doar una pe alta. Alina a muncit o vreme în Germania, dar acum s-a întors să o ia pe Voichiţa şi să plece împreună pe un vas de croazieră. Voichiţa însă a ales deja calea domnului.

L-am auzit pe Cristian Mungiu (şi nu doar pe el) spunând că „După dealuri“ este un film despre România. Sigur, orfelinate, muncă în străinatate, sărăcie şi ortodoxism primitiv sunt elemente care se întâlnesc şi aici, însă nu cumva România, dincolo de un stat, este şi un concept de necuprins într-un film sau într-o carte? E ca şi cum am spune că filmul “Capote” este despre America. I-am auzit pe alţii spunând că „După dealuri“ promovează o imagine negativă a României, de parcă toţi regizorii români fac filme spot pentru obsesiva promovare a imaginii naţionale. Ca şi cum ăsta ar fi singurul scop al filmelor care provin din ţări mici. „După dealuri“ este un film impecabil, foarte bine jucat, cu atmosferă tăioasă, lipsit de coloană sonoră. Realizat în stil Dogma 95, filmul se petrece într-un pseudo timp real şi are nenumărate situaţii atât de frustrante, încât este aproape insuportabil de urmărit. Alina vede în Voichiţa singurul punct fix al vieţii ei, de care are mare nevoie în lumea largă. Voichiţa are nevoie de mânăstire pentru că „aşa n-o să mai fie niciodată sângură“. E ca şi cum două civilizaţii dinstincte încearcă utopic să meargă pe acelaşi drum. Ruptura apare şi conflictul declanşează crizele de isterie ale Alinei, zdrobită de absurdul situaţiei pentru care e complet nepregătită. La fel de nepregătiţi pentru Alina sunt călugărul, măicuţele şi Voichiţa. La fel de nepregătite sunt şi cadrele medicale, depăşite de o situaţie despre care cred c-ar trebui tratată cu odihnă şi diazepam. Nimeni nu are nicio vină, la fel de mult cum toţi sunt vinovaţi într-o forma sau alta. Mungiu nu face anchetă şi nu caută vinovaţi, pentru că nici nu ar putea să o facă. Dar pune dramă şi angoasă în fiecare cadru, şi, vă vine să credeţi, inserează o scenă cu mult umor, care însă nu face decât să contureze şi mai tare hăul în care Alina continuă să cadă.