Exodul creierelor și dilema întoarcerii acasă

Se vorbește mult despre necesitatea întoarcerii românilor educați acasă, despre rolul pe care aceștia l-ar avea în corelarea economiei și societății cu lumea occidentală, pe baza studiilor, experienței profesionale și relațiilor pe care le-au căpătat în anii petrecuți în străinătate. Sunt voci care spun că tot mai mulți dintre cei plecați ar reveni, dar statistici care să confirme o astfel de tendință nu există. Ce i-ar aduce înapoi și ce îi ține departe de casă, dincolo de simplele explicații venituri vs familie, am încercat să aflăm de la trei tineri educați și ambițioși care trăiesc și muncesc acum în Europa şi în SUA.

Bancher în Luxemburg, profesor la Sorbona

Mihai Precup s-a născut la Arad, are 29 de ani și este consilier al unuia dintre vicepreședinții Băncii Europene de Investiţii (BEI), în Luxemburg, și lector part-time la Sorbona, unde își susține doctoratul. A plecat din România în 2007, pe când era student. „Am început studiile la ASE, în București, la Facultatea de Finanțe și doream să am o experiență internațională. Credeam că pe piața muncii contează foarte mult să ai o astfel de experiență.” Și-a luat licența în Franța, a făcut un master și a obținut primul job la BNP Paribas, ca analist financiar pentru sectorul corporate.

A lucrat timp de doi ani în banca franceză, dar își dorea să facă ceva și pentru România. „Mi-am dat seama că pentru asta trebuie să lucrez într-o instituție europeană, în primă fază. Cel mai bine mi se potrivea Banca Europeană de Investiții. Am început să depun aplicații cu un an înainte de a fi angajat. Până la urmă, m-au ales pentru un post în care făceam exact ceea ce făcusem la BNP Paribas. Apoi a fost disponibilă o poziție de consilier al vicepreședintelui BEI, a fost organizat un concurs intern și am fost selectat”. Acum se ocupă de finanțarea unor afaceri din Europa de Sud-Est – România, Bulgaria, Grecia, Cipru. Analizează proiectele propuse spre finanțare și transmite mai departe vicepreședintelui BEI propunerea de finanțare sau nefinanțare.

În paralel, Mihai este doctorand la Sorbona și predă un curs de politică monetară acolo. Din 2012, de când lucrează pentru BEI, locuiește în Luxemburg, dar din ianuarie în aprilie-mai merge în fiecare weekend la Paris, special pentru curs. După ce își va susține anul acesta teza de doctorat, speră să continue să predea atât în străinătate, cât și în România. Tocmai de aceea și-a făcut doctoratul în cotutelă la Universitatea Pantheon-Sorbonne Paris 1 și la Universitatea de Vest din Timișoara.

Viața printre străini nu a fost ușoară, cel puțin la început. A stat la cămin în timpul studiilor, iar când a trebuit să închirieze o locuință a simțit reţinerea francezilor în fața străinilor. „Am trăit în Franța în perioada în care românii erau expulzați. Am simțit o anumită reticență când am căutat să închiriez un apartament în Paris sau când am intrat în contact cu oamenii de pe stradă. Dar nu o denigrare vădită, obraznică. Nu am simțit discriminări, pentru că oamenii sunt foarte politicoși atunci când lucrezi într-o instituție, într-o bancă. Când văd că ești serios și competent, această reticență poate fi depășită. Le-am câștigat încrederea și apoi lucrurile au mers extrem de bine.”

Mihai s-ar întoarce în România dacă ar găsi un job care să-i ofere satisfacții cel puțin egale cu cele pe care le are. „Eu deja lucrez indirect cu instituțiile din țară pentru finanțarea proiectelor pentru România și mereu voi fi deschis la a ajuta mai mult. Și, dacă aș avea o valoare adăugată mai mare de pe o altă poziție, cu siguranță m-aș întoarce.” Mai mult, crede că mulți dintre români și-ar dori să revină. „Sunt în diaspora din 2007 și sunt foarte activ în special la Paris și în Luxemburg. Pot să vă spun că nu a fost român cu care să fi vorbit, chiar dacă are o situație cât se poate de confortabilă în diaspora, care să nu se gândească la țară și să nu-i rămână într-un colț al minții ideea de a se întoarce cândva. Chiar dacă e căsătorit cu cineva de altă naționalitate.”

Pe de altă parte, tânărul atrage atenția că mulți români au plecat pentru că nu și-au găsit locul în România. „Diaspora este suma românilor care își iubesc țara, dar nu au găsit oportunități pe măsura profilului lor personal, profesional și academic.”

Mihai Precup este unul dintre fondatorii Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) în Franța și Luxemburg și membru fondator al cluburilor civice CAESAR din Paris, Luxemburg, Arad și Timișoara. Ca specialist în finanțe crede că România ar avea nevoie de un regim nediscriminatoriu în stimularea investițiilor, de sprijinirea finanțării IMM-urilor, de înființarea unei Bănci de Dezvoltare după modelul altor țări și de management privat în companiile de stat. „O bancă de dezvoltare cunoaște mai bine realitățile locale și poate crea produse financiare adaptate pentru IMM-uri. De finanțat, se poate ușor finanța de la instituțiile internaționale. Singurul impediment este resursa umană, un management de calitate, cu expertiză, oameni recrutați pe baza competențelor profesionale, nu numiți politic. Poți să dai un mesaj internațional că angajezi specialiști români care lucrează în străinătate sau să aduci din sectorul privat. Nu trebuie să inventăm roata, trebuie doar să copiem modelul.”

Lecția norvegiană a cooperării și eficienței

Cristina Moldovan are 28 de ani, dintre care ultimii șase și jumătate trăiți în Norvegia, unde a ajuns tot cu o bursă de studii. A făcut un an de master, timp în care a lucrat ca voluntar la Ambasada României din Oslo, ceea ce i-a permis apoi să obțină primul job la Camera Bilaterală de Comerț Româno- Norvegiană. De doi ani este consultant pe project management și finanțe la un furnizor de sisteme ERP (Enterprise Resource Planning) și se pregătește pentru a deveni Project Manager. Este mulțumită de ceea ce face, mai ales că poate să lucreze de oriunde. „Nu e nevoie să anunț dacă vin sau nu la birou, dacă lucrez sau nu în ziua respectivă și de unde. Am lucrat de acasă, din cafenele, de la prieteni și prietene, am lucrat ziua, noaptea, cu pauze lungi sau mai scurte. Asta mă motivează, am libertate și nu mă trage nimeni la răspundere. Asta înseamnă pentru mine încredere. Subliniez însă că e imposibil să trișez. Dacă nu lucrez, nu am ce să facturez către client. Nu merge cu șmecherii.”

Norvegienii vorbesc o limbă care li se pare românilor la fel de grea ca limba chineză. Nici obiceiurile lor nu prea seamănă cu ale noastre, chiar dacă tot europeni sunt și ei. „A fost nevoie să le înțeleg cultura, să le vorbesc limba și să fiu proactivă. Să mă exprim concis în scris, ceea ce pentru noi s-ar putea traduce drept impolitețe. Ei nu își cer scuze pentru că întârzie la o întâlnire, ci își asumă direct consecințele. Greșelile minore sunt acceptate. Nu vei întâlni șefi care urlă la tine pentru că ai uitat să trimiți o prezentare. Am învățat să fiu deschisă spre a-i ajuta pe alții, fără să primesc nimic în schimb.”

Cristina mai spune că, spre deosebire de România, în Norvegia timpul este foarte prețios, poate și din cauză că oamenii sunt plătiți la oră. Un sfert de oră pierdut înseamnă automat mai puțini bani primiți. „În Norvegia ești plătit de la 15 euro pe oră în sus, iar, dacă nu îți faci treaba, nu ai ce să facturezi către client. Cu cât lucrezi mai mult și mai rapid, cu atât ești mai apreciat și câștigi mai mult.” Cu toate acestea, societatea încurajează rezultatele de echipă, de aceea ajutorarea colegilor e de la sine înțeleasă. Mai mult, când un om este angajat într-o companie, se ține cont nu doar de competența sa, ci și de personalitatea sa. „Norvegienii fac tot posibilul să angajeze persoane care se potrivesc din toate punctele de vedere, inclusiv social, cu restul echipei, având toate șansele să rămână pe termen lung în companie. Astfel, angajarea se dovedește a fi o investiție bună. Companiile au, în general, angajați care se aseamănă între ei și care devin prieteni și în afara serviciului.” La locul de muncă, norvegienii îți dau puterea de a decide chiar dacă ești începător, tânăr sau… femeie, mai spune românca.

Cel mai dificil i-a fost să se adapteze social și să învețe cum să relaționeze cu norvegienii. Fiind inițial studentă, a interacționat mult cu tineri din Irlanda, Franța, SUA sau Mexic și abia după primul an, numărul norvegienilor întâlniți a crescut. „Majoritatea au fost deschiși și curioși să îmi cunoască tradițiile și cultura. Am plecat din România așteptându-mă să găsesc aroganță și superioritate, însă am dat de o grămadă de oameni amabili. Am început să învăț limba abia după trei ani de locuit aici. În șase luni vorbeam fluent. Gramatica este ușoară.”

Norvegia este țara unde se trăiește cel mai bine, potrivit unui studiu global anual realizat de ONU. Indexul de Dezvoltare Umană este calculat în funcție de PIB-ul pe cap de locuitor, de nivelul de educaţie și speranţa de viaţă. Cristina Moldovan se bucură din plin de avantajele pe care munca și viața la Oslo le oferă. „Nivelul meu salarial este mediu-ridicat (30 euro/oră), raportat la Norvegia, iar taxa pe venit este de 35% în cazul meu. Printre beneficii se numără o pensie destul de generoasă, peste nivelul pieței, cu posibilitatea de investiții în fonduri financiare, ore flexibile cu posibilitatea de a-mi lua liber când doresc, ore suplimentare plătite, o diurnă de 80 de euro pe zi când călătoresc, deconturi, dacă îmi folosesc propria mașină, și diverse discounturi la unele branduri. Plus bonusul anual, care vine în funcție de cât de bine a performat compania în anul trecut. Sănătatea este publică în Norvegia, însă, o dată la doi ani, avem posibilitatea să ne facem un control general, cu analize complete, la un cabinet privat cu care compania are contract.”

Nici interacțiunea cu instituțiile statului nu i s-a părut dificilă, pentru că „totul se face online: taxele, doctorul de familie, înregistrarea unei companii. În caz că uiți să îți declari taxele, primești un SMS. În apartamentul în care stau, dacă e o problemă, sun unde e nevoie și se rezolvă, de regulă, a doua zi.”
Cu toate acestea, Cristina s-ar întoarce în România. Motivul principal care mă ține în Norvegia în prezent este partenerul meu, care are o carieră pe care nu poate să o continue din România. Ar fi egoist din partea mea să îi cer să renunțe la ceea ce a construit o viață, pentru a se muta cu mine în România. Însă nu excludem acest lucru, fiind deschiși oportunităților.”

Visul american a înlocuit realitatea românească

Maria Bazavan a plecat din România și s-a stabilit în SUA în 2006. Când a decis să-și continue viața în altă parte, ea și soțul își finalizaseră studiile de Medicină, dar perspectivele sistemului medical românesc nu erau încurajatoare. În zece ani a obținut în SUA un confort financiar pe care crede că nu l-ar fi avut niciodată în România și are un copil pe care vrea să-l crească acolo.

A avut norocul să aibă rude stabilite în SUA, dar și răbdarea de a munci șase luni ca voluntar în clinica unde a fost ulterior angajată. „Am plecat din România împreună cu soţul, în vizită la cumnata mea care locuia în SUA de câţiva ani. Ne-a plăcut şi am decis să rămânem şi să locuim la ea pentru început. Amândoi absolviserăm Medicina la Craiova în 2004, dar ne-am dat seama că în ţară erau puţine şanse să practicăm fără să «cunoaştem» pe cineva.”

Voiau să fie tot medici, dar aveau nevoie mai întâi de un statut legal, așa că și-au căutat loc de muncă. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, mai ales pentru că nu știau foarte bine engleza. „Am fost la câteva interviuri, dar într-un singur loc s-au arătat interesați. Era o clinică privată de fizioterapie din Chicago și ne-am bucurat, pentru că era în domeniul medical. Mi-au cerut să lucrez ca voluntar mai întâi, până învăț bine limba, urmând ca apoi să mă testeze ca să vadă dacă mă angajează.” Perioada de voluntariat a durat șase luni, cu program normal de opt ore, de luni până vineri. „Colegii şi şefii mei au fost surprinşi să vadă cât de repede am început să vorbesc engleza și să mă integrez și apoi au hotărât să mă angajeze şi să mă sponsorizeze pentru un Green Card.” Spune că nu s-a simţit niciodată discriminată. Ba dimpotrivă, americanii erau miraţi că știe mai multe limbi (învățase franceza și germana în școală), că obținuse repede carnetul de conducere sau că stătea peste program de bunăvoie, fără să fie plătită.

La început, soțul său a lucrat într-un magazin și au decis ca el să studieze pentru a-şi echivala studiile în Medicină. Planul i-a reușit. În schimb, Maria a fost cea care a renunțat la Medicină. „Am luat decizia (pe care nu o regret) să renunţ la licenţa de medic şi să mi iau una de administrator, ca să continui să lucrez în aceeași clinică. Bineînţeles că stimulul financiar a fost un factor care m-a influenţat foarte mult. Salariul urma să fie mult mai mare şi deja după șase-șapte ani de lucru la aceeaşi clinică am început să particip la conferinţe, să mă integrez în sistem, aveam asigurare medicală foarte bună şi am devenit «The Romanian girl» – Maria, pe care toţi pacienţii o iubesc, apreciază şi în care au încredere.”

Salariul minim pe economie în Illinois este zece dolari pe oră, dar a fost plătită cu aproximativ 40.000 de dolari pe an pentru slujba de „Quality Assurance”, care implică verificarea analizelor de laborator, a medicamentelor prescrise și a evaluărilor asupra stării de sănătate a pacienților.

Nu s-ar mai întoarce în România, mai ales acum când are o fetiţă de trei ani. „În SUA, românii sunt văzuţi ca oameni deştepţi, veseli, pe care te poţi baza, muncitori. Dacă eşti onest şi serios în ceea ce faci, este imposibil să nu reuşeşti să ai un job bun şi un nivel de trăi decent. Mentalitatea americanilor este foarte diferită de a noastră. Este o ţară în care oamenii nu te judecă după cum te îmbraci, după situaţia financiară sau după ce maşină conduci. Le place să fii deschis, optimist, independent şi tot ce am realizat aici am făcut prin propriile puteri, fără «relații».” Recunoaște însă că îi lipsesc familia și prietenii.

„Dacă ar fi să o iau de la început, aş face acelaşi lucru. În zece ani am venit o singură dată în țară în vizită şi o să mai vin cu mare plăcere, poate o să aduc şi câțiva prieteni americani.”

Acest material a fost preluat din ediţia printată a Revistei CARIERE cu numărul 224.