Societate, comportamente, perspective: Cum sunt românii în anul Centenarului

Conform primului studiu realizat de Casa de audit comunicațional și marketing strategic „Fugașin & Partenerii”, care a măsurat interesul românilor față de Centenar:

• Moldovenii sunt interesați de marcarea aniversării în timp ce transilvănenii sunt interesați de personajele istorice. Autoritățile pot construi manifestări eficiente dacă țin cont de temele de interes pe fiecare județ.
• Românii rezonează cu personaje istorice fără încărcătură politică, cum este „fotograful Unirii” Samoilă Mârza, care crește lunar în notorietate.

Românii nu știu „câți ani sunt într-un Centenar”, cu atât mai puțin înțeleg sărbătoarea
Dacă ne referim doar la Centenar, nu la Marea Unire în general, curiozitatea românilor este clar legată de semnificația istorică, nu de acțiunile/activitățile/evenimentele organizate în prezent sau de semnificația acestuia pentru România anului 2018.

***

Longevitatea de calitate e un concept care în România nu prea e încurajat. Cum îl aliniem la felul în care îl trăiesc seniorii din țările civilizate? Prin EDUCAŢIE, INFORMARE, ACCES la SERVICII SOCIALE. Atât timp cât nu se va schimba mentalitatea de tipul „trebuie să ai copii, ca să aibă grijă de tine la bătrâneţe”, să nu avem pretenţia de calitate a vieţii şi longevitate de calitate. Acest stil de gândire, izvorât dintr-o iubire posesivă şi egoistă, este responsabil pentru polemicile dintre părinţi şi copii. Dacă ai fost binecuvântat cu urmaşi, datoria ta, ca părinte, este să îi susţii şi să îi ajuţi să se dezvolte, să le crească aripile şi să zboare pentru a-şi împlini destinul. O relaţie părinte-copil bazată pe iubire necondiţionată este o relaţie autentică, sănătoasă.
Pentru a concluziona, e nevoie de: 1. Reconfigurarea opiniei publice, prin educaţie şi campanii de informare şi sensibilizare, în raport cu principii de gândire şi acţiune precum cele pe care tocmai le-am enunţat şi 2. dezvoltarea unei reţele de servicii sociale de sprijin destinate vârstnicilor: centre de zi pentru socializare, centre medico-sociale, formarea şi investiţia în resursa umană care să activeze în astfel de instituţii. Să înţelegem un lucru: longevitatea de calitate reprezintă un stil de viaţă pe care ţi-l pregăteşti şi pentru care te pregăteşti încă din tinereţe. Dacă ne uităm cu admiraţie la bătrâneii occidentali, trebuie să înţelegem că bucuria cu care îşi trăiesc acestă etapă a vieţii vine dintr-un stil de viaţă şi o gândire fundamentate pe autonomie. Forța financiară de care dispun nu este un argument. Aceşti vârstnici niciodată nu îşi vor obliga copiii să îi îngrijească. Ei optează, atunci când consideră că este momentul, pentru altfel de alternative. Nu reprezintă o „povară” pentru copii. În aceste țări, sistemul de protecţie socială funcţionează pe baza credinţei în respectarea valorii şi a demnităţii umane.

Dorin Bodea (foto) – General Manager Result

Speranța mea pentru viitorul României este să urmeze o generație care să se autoeduce

Din păcate, în ultimul secol, majoritatea românilor n-a progresat remarcabil în ceea ce privește îmbunătățirea set-up-ului mental, adică a mentalității, a atitudinii și a modului de abordare a lucrurilor.
În urmă cu un veac, Constantin Rădulescu-Motru și Dumitru Drăghicescu au structurat caracteristicile noastre de români sub denumirea „psihologia poporului român” sau „sufletul neamului românesc”, conturând următorul portret: înclinația spre putere și spre politică, lipsa de solidaritate, „gura lumii”, gregarism și imitație, „clopotul turmei”, curajul de grup, religiozitate, naționalism și, nu în ultimul rând, dificultatea de a isprăvi lucrurile.
În perioda interbelică a existat un ușor progres, dar cei 50 de ani de comunism au potențat și mai mult câteva dintre mentalitățile și atitudinile descrise de Motru și de Drăghicescu, iar în prezent portretul majorității angajaților români constă în: dorința de a fi șef, aplecarea către bârfe, predispoziția spre scenarii și jocuri politice, tendința de a imita, foamea de laude, invidia, neimplicarea (pasivitatea), fatalismul și resemnarea, tendința de a lua lucrurile personal.
Moralitatea și munca se clasează pe ultimele două locuri în sistemul de valori al majorității angajaților, iar lipsa de încredere și de solidaritate este la cote alarmante. Și sigurul leac la toate aceste probleme îl reprezintă educația, valorile care ne definesc perspectiva de a vedea lucrurile, atitudinea față de sine și față de ceilalți, modul de abordare a vieții și a muncii.

Pe scala revoluției industriale 1.0 – 4.0, românii sunt greu de situat. Suntem un talmeș-balmeș, un amalgam de revoluții începute cu entuziasm, dar neisprăvite. Să ne gândim doar la câte localități avem fără electricitate. Industrializarea a fost urmată de etapa de distrugere și furt. Digitalizarea și înlocuirea omului de către roboți sunt în plin proces de derulare în plan internațional. Economia românească nu este una sustenabilă, iar plusvaloarea creată prin muncă, prin competențe, este infimă. Nu avem prea multe motive pentru a fi optimiști, în afara industriei IT care ne arată că se poate construi și pe aceste meleaguri. Dar dacă suntem realiști și ne uităm cu mai multă atenție la majoritatea joburilor, constatăm că cele mai multe sunt simple și pot fi cu ușurință înlocuite, automatizate, robotizate.
Există și o schimbare în bine de mentalitate și de atitudine – acceptarea cu mai mare deschidere a leadershipului feminin. Ar fi minunat ca impactul acestuia să aducă o îmbunătățire a relațiilor interumane, o abordare mai umană, mai autentică, mai aplecată spre înțelegerea nevoilor și sentimentelor colaboratorilor, mai orientată spre stimularea creativității și imaginației acestora.
Nimeni nu știe cum va arăta viitorul, dar pot spune ce mi-aș dori să se întâmple. Să urmeze o generație mai gălăgioasă, care să îndrăznească mult mai mult decât tot ce a fost până acum. O generație care să se uite cu mai multă atenție la sine, să știe să se autoevalueze corect, cu spirit critic, care să reușească să se elibereze de multe dintre credințele premoderne, anacronice care o țin pe loc de atâta vreme.
Speranța mea pentru viitorul României este să urmeze o generație care să se autoeduce, care să știe că omul are nu numai un potențial pe care și-l împlinește, ci poate chiar să se îmbunătățească fundamental, să-și dezvolte un nou potențial față de cel cu care s-a născut. Să fie tot ceea ce-și poate imagina că poate fi. Și asta doar prin educație și, mai ales, prin autoeducație.

În privința familiei ca fenomen social, suntem aproape de ceea ce se întâmplă în țările spre care ne uităm cu jind – familia își pierde din importanță pentru tot mai mulți. Rata divorțurilor este în creștere. Totuși, majoritatea românilor declară că familia este cel mai important aspect din viața lor. Dar asta trebuie înțeleasă, tot mai mult, după propria persoană care, firește, predomină în valori și preferințe. Probabil că nu este exagerat să vorbim despre schimbarea eticii familiei, despre ceea ce se înțelege prin „monogamie în serie”, adică schimbarea etică a partenerului la 8-10 ani. Argumentul central al acestei noi etici a familiei este că, în decursul timpului, incidența schimbării partenerului a fost o dată cam la 8-10 ani, cauzele fiind, printre altele, războaiele, bolile etc. În secolul al XX-lea, speranța de viață a crescut și, în cea de-a doua jumătate a veacului, în lipsa războaielor, fenomenul divorțurilor a explodat, conducând la păstrarea în medie a partenerului timp de 8-10 ani.
Cât despre evoluția leadershipului în perioada menționată, acesta este „încremenit în proiect” nu doar la noi, ci la nivel global. Managerul, inițial văzut ca fiind omul de bază al companiei, operează cu aceleași practici, credințe și atitudini ca la începuturi.

În ceea ce ne privește, lucrurile stau și mai complicat. În vremea comunismului, mulți lideri erau selectați conform sistemului de relații și după criteriul politic, iar după anii 1989 lucrurile au început să se mai limpezească. Dar problema pe care o întâlnim astăzi frecvent, atât în organizații, cât și în instituții și în guvern, este cea a incompetenței și a mediocrității la vârful acestora. Și de aici încep toate relele.
Declinul încrederii, al implicării și loialității majorității angajaților români, participanți la viața organizațională, este consecința faptului că managementul noilor organizații nu reușește să creeze un context atractiv, favorabil performanței prin inovare, dar și care să incite și să promită ceea ce noii lor colaboratori așteaptă.
Și, dacă stăm să ne gândim puțin, totul s-ar putea rezolva atât de simplu. Este vorba despre mentalitate, atitudine și abordare. Este vorba despre setul mental, de idealurile și valorile celor aflați la vârful organizațiilor.

În privința aspirației către o longevitate de calitate, tot educația este soluția. Prin prevenție și prin schimbarea stilului de viață. Prin a aduce mai mult frumos și mai multă bucurie în ceea ce trăim zi de zi. Și asta nu ține de soartă, ci ține 100% de educație și autoeducație. Speranța medie de viață la nivel global s-a dublat în ultimele două secole. În România, la începutul secolului al XX-lea, speranța medie de viață era de puțin peste 35 de ani, iar acum este de circa 75 de ani. Dar dacă ne uităm în UE, suntem pe ultimele locuri.
Din păcate, chiar dacă inevitabil, serviciile medicale și condițiile de trai au condus la creșterea speranței de viață, dar calitatea vieții multor seniori români nu s-a îmbunătățit, ci dimpotrivă, a scăzut. Și asta pentru că îmbunătățirea calității vieții seniorilor ține de educație și nu de pastile.

Andrei Goșu – consultant, coach, Managing Partner, Ascendis

În prag de centenar, ne luptăm să devenim europeni

Aceasta este cea mai mare schimbare de paradigmă. Mie îmi place foarte mult sloganul Uniunii Europene: „Unitate în diversitate”. Mă simt bine într-un mediu în care diversitatea unește. Ca să devenim 100% europeni, este obligatoriu să asimilăm setul UE de valori: respect pentru demnitatea umană și drepturile individului, libertate, democrație, echitate și respectul față de statul de drept. La unele suntem încă deficitari.
Pe o scală de la 1.0 la 4.0., unde se situează România? E limpede că societatea românească nu este dezvoltată omogen. Se vede cu ochiul liber că sunt enclave cu români care trăiesc în Work 4.0, într-o Românie preponderent 3.0 (suntem la nivelul anilor ‘70 la multe capitole: infrastructură, educație, sănătate, cercetare). Din păcate, sunt și zone, nu puține, în care se trăiește la nivelul primei revoluții industriale, adică Work 1.0.
Cât despre noua tendință, recunoscută de 65% dintre români, de a-și încetini ritmul alert al vieții, cred că, de fapt, încetinirea ritmului alert al vieții este ușor de făcut. Te retragi și gata! Dar majoritatea covârșitoare a românilor nu-și permite acest lux. Iar parte dintre cei care își permit nu sunt pregătiți să accepte schimbarea care vine la pachet cu această decizie. Cunosc oameni care au decis să se retragă, dar nu au reușit. Mai aveau ceva de spus. Preocupările profesionale trebuie înlocuite cu ceva. Nu toți găsesc acel ceva care să-i facă să se simtă împliniți. Până la urmă, ține de filozofia de viață a fiecărui individ. Cum vrei să traiești? Fericirea vine din preocupările zilnice.

Parte dintre români au înțeles că dinamica schimbării lumii este uluitoare. Că multe dintre competențele pe care le avem sunt perisabile. Părinții noștri (cei care sunt seniori, la pensie astăzi) au făcut parte din ultima generație care a aplicat până la sfârșitul vieții ce a învățat în tinerețe. Noi nu ne mai permitem acest lucru. Suntem nevoiți să învățăm, să ne dezvățăm și să învățăm din nou. Ca fapt divers și ca exemplu: știați că în UK nu mai poți lua carnet de șofer dacă nu știi să folosești o aplicație GPS (gen WAZE)?
Ne luptăm pentru a rămâne umani – tendință validată de 60% dintre români. Într-adevăr, ne luptăm. Cunosc din ce în ce mai mulți români care au decis să se implice în tot felul de acțiuni umanitare. Este o surpriză tare plăcută. Mai ales că trăim într-o țară în care este mare nevoie de responsabilitate socială.
Ca să ajungem la longevitatea de calitate a seniorilor din țările civilizate, aceasta vine din faptul că, în primul rând, muncesc mai mult. În România, deși șomajul este scăzut, mare parte din eșantionul de populație între 55 și 65 de ani nu lucrează. Retragerea prematură nu este sănătoasă nici pentru individ, nici pentru societate. Ai o viață împlinită atunci când ai preocupări zilnice diverse. În al doilea rând, își permit să călătorească, înțelegând astfel lumea și ajutând comunitățile din care fac parte să evolueze.

Mihaela Miroiu – profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), conducătoare de doctorat în Științe Politice, predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe.

Avem o lipsă de cultură a gratitudinii

Cum trăiesc românii astăzi, în anul Centenarului? E greu să spui cum trăiesc ei azi, în sens unitar, ei trăiesc într-o lume de lumi, pe care au încercat să le omogenizeze informațional mai ales televiziunile. O omogenizare care se pierde, pentru că unii aleg Internetul, renunțând la media clasică. Sunt români care trăiesc ca în secolul al XIX-lea din punct de vedere al condițiilor igienico-sanitar-gospodărești sau cum trăiau dacii înainte de venirea romanilor în Sarmizegetusa. Ei au venit cu apeducte, băi, terme, iar acum găsești în satul vecin castrului roman case fără apă curentă. În sensul acesta, e dificil să spui că ai lumi omogene. Avem o lume minoritară care a înțeles standardele de competiție internațională și o vastă lume care are în continuare o problemă în a înțelege că trebuie să trăim în competiție și nu merge cu mediocritatea șmecheră. Ceea ce nu ne iese nouă de o bună bucată de vreme este să trăim o perioadă mai lungă într-o politică constant rezonabilă și care să poată să întrețină instituțiile într-o evoluție constantă, oricât de înceată, dar constantă.
Românii nu sunt cu nimic mai diferiți decât alții, lucru demonstrat și de felul în care ei se comportă când pleacă în altă țară. Indiferent de gradul de studii, calificare sau de cultură, ei se adaptează și se poartă uman şi profesional, conform regulilor țării respective.

Intoleranța este direct proporțională cu ignoranța

Este poporul român tolerant, ospitalier, harnic, generos, înțelept și toate acele epitete idilice cu care am crescut la școală? Mi-e greu să spun cât de toleranți suntem, la modul real, față de cât de intoleranți suntem la modul declarativ, cum reiese din sondaje. În genere, cred că suntem mai toleranți decât în sondaje. Unul e comportamentul omului în raport cu semenii lui cunoscuţi și altul e cel despre semeni abstracți. În realitate, oamenii trăiesc unii cu alții. Intoleranța este direct proporțională cu ignoranța. Dacă ți se vehiculează în media o imagine proastă despre o categorie socială despre care nu știi nimic, probabilitatea să fii intolerant e mai mare. Cu cât comunitatea este mai omogenă, iar ceilalți sunt mai imaginari, cu atât crește mai mult intoleranța. Când ne cunoaștem, vedem că suntem la fel de oameni și că ceea ce ne unește e mai important decât ce ne desparte. Și termenul străin este foarte greșit, intolerant el însuși. Când vorbesc despre non-români ca străini, dintr-odată am o conotație negativă și stranie, care pune distanță. De exemplu, în universitățile occidentale, în special în Statele Unite, studenții din afara SUA sunt numiți „internaționali”, nu „străini”.

Rasismul variază de la popor la popor și nu e natural, ci pur contextual. Expunerea la diversitate trebuie făcută cât mai devreme posibil, ca să nu mai fie nici o problemă ulterior.
Există o regulă de aur a moralei, aceeași în toate sistemele religioase şi laice: „Tratează-l pe celălalt așa cum ai dori să fii tu tratat”. Nimeni nu a abolit această regulă morală niciunde. Dacă noi nu suntem crescuți cu această regulă de aur, e greu de presupus că îl suportăm pe celălalt. Internalizarea nucleului tare al acestei morale, la noi, din păcate, nu are loc. La noi s-a respins cu vehemență alternativa introducerii în școală a eticii, ca materie, alternativ la religie, pe motiv că etica ar fi comunistă, deci atee.
Cât despre evoluția familiei în acești o sută de ani, imaginea familiei tradiționale cu mama casnică, având grijă de copil și gospodărie, nu a funcționat în România, nu are acoperire, conform statisticilor lui Gusti. În 1937, acesta susținea că 46% din forța de lucru era alcătuită din femei. Deci proporția de casnice era nesemnificativă. Așadar, imaginile idilice despre femeia care ținea casa în miros de lavandă și adormea pruncii cu povești scrise de ele nu poate fi luată în considerare ca model social. Apoi a venit modelul industrializării masive în comunism, care a creat sistemul: „Mama și tata merg la serviciu, copiii, la creșă ori la grădiniță sau sunt preluați de bunici”. Modelul femeii care poate alege între serviciu și casă este nou, postdecembrist. Noi abia acum am ajuns în situația în care femeile pot alege să renunțe la independența lor profesională și financiară în favoarea unui statut de casnică. Cu riscurile de rigoare. E un model nou, cu farmecul lui, câtă vreme durează dragostea și respectul între parteneri, doar că pe termen lung e foarte riscant.

Pe de altă parte, acum vorbim despre varianta familiilor monoparentale, în continuă creștere. Lucru explicabil, deoarece multe cupluri rămâneau căsătorite pentru toată viața doar fiindcă divorțul era puternic anatemizat și de biserică, și de comunitate, prin „gura lumii”. În comunism, divorțul îți aducea pete la dosar și probleme la serviciu. În plus, fiecare partener câștiga destul de puțin și atunci era mai bine să pui resursele financiare la un loc. Când ne-am eliberat de presiunea socială și politică, a venit un val uriaș de divorțuri și a apărut un sindrom: bărbații de succes și-au abandonat soțiile din vechiul regim și s-au căsătorit cu tinere care corespundeau unui standard estetic superior. Pe de altă parte, instabilitatea profesiilor își spune cuvântul. Profesiile performante impun și o mare mobilitate. Dinamica ofertei de muncă este în continuă transformare și se întâmplă la nivel național, dar și internațional. Joburile „se plimbă” prin lume, acolo unde apar oportunitățile. Cu cât ești mai competitiv și dinamic, cu atât șansele să fii nomad sunt mai mari. Atunci ce șanse mai are un cuplu să se căsătorească tânăr și să trăiască până la adânci bătrâneți? Foarte puține.

Clasificările pe generații sunt necesare, ele sunt făcute de demografi, sociologi, psihologi, pentru a organiza, înțelege și simplifica schimbările survenite. Asta duce la mari simplificări. Diferențele dintre generații sunt cât se poate de evidente. Cea mai mare diferență e cea dintre generația mea și a mamei mele. Femeilor din generația lor le-a plăcut foarte mult să fie victime. S-au simțit mai „înălțate”, mai demne, mai semnificative dacă suferă. E diferența majoră între „vreau să fiu martiră” și „vreau să mă bucur de viață”. Într-un studiu pe trei generații de femei, m-a frapat să constat că, la întrebarea „Ați mai lucra dacă ați avea suficienți bani să vă întrețineți toată viața?”, toate femeile din generația mamei și cea a mea au spus un NU răspicat. Generația tânără a acceptat destul de bine ideea.
Ca profesoară, îmi trec multe generații de studenți prin mână. Nu văd aceste diferențe atât de puternice. Remarc schimbări cum ar fi faptul că, pe măsură ce generațiile sunt mai tinere, devin mai vizuale. Nu mai funcționează stilul de studiu „citește x studii, y cărți, zăbava asupra cărților, în bibliotecă etc.”. E tot mai greu să susții cursuri povestite, fără imagini, e aproape imposibil. Răbdarea lor scade tot mai mult. Dar sunt mult mai capabili să se adune și să rezolve împreună o problemă, să facă echipă, voluntariat, au mai mult spirit civic, sunt mai puțin egoiști. E o mare nedreptate să li se pună etichete de „proști”, „inculți” etc. Aceste etichetări asupra generațiilor mai tinere nu trădează neputința lor, ci incapacitatea noastră de a trăi în sistemul lor de referință. De aceea, spun că eu mă pensionez nu din cauză că ei sunt superficiali sau nerăbdători, ci pentru că eu nu mai sunt aceea care să îi țină într-o stare de fermecare intelectuală pe termen lung. Nu e vorba de ei, ci de mine și de ceea ce pot să fac pentru ei. Dacă nu poți să ții oamenii cu mintea, cu ochii, cu sufletul la ce faci la clasă, du-te și fă orice altceva.

Referitor la leadershipul feminin și la felul în care feminismul a făcut lucrurile să se miște în România, cred că oamenii au început să se obișnuiască cu aceste idei. La noi, feminismul s-a dezvoltat atipic, dinspre zona academică, înaltă, către cultura populară, fără să se intre în politică. Rezistența maximă a fost la cotele de gen și pe ce criterii sunt ierarhizate salariile bugetarilor, astfel încât toate domeniile feminizate, cu excepția justiției, sunt mult în urma celor masculinizate. Zonele eminamente feminizate – educația, sănătatea, cultura –
rămân în continuare cel mai prost plătite. Cum se feminizează un domeniu, cum scad sau se aplatizează salariile. Feminismul e acum foarte divers – dar cel mai convingător e să îți amintești că în primul rând ești umanist, abia apoi feminist. Aceasta este ordinea. Întâi ești om, abia apoi femeie. Există această unitate care ne ține pe toți împreună – faptul că suntem toți oameni. Feminismul este de fapt partea lipsă a umanismului clasic. Nu e împotriva, ci parte a lui.
În ceea ce privește cultura longevității, oamenii încep să privească admirativ spre seniori precum Mihai Șora, Neagu Djuvara, Nora Iuga, dar asta doar la nivel excepțional. Bătrânii celebri au fost mereu admirați, fie că au făcut ceva, fie că nu mai sunt o concurență pentru cei tineri. Când ai ieșit din competiție și devii un personaj istoric, e ușor să fii admirat. Greu e până ieși din interiorul competiției. Oamenii preferă să își găsească repere fie la cei care nu mai sunt în viață, fie la cei care nu mai sunt în competiție. Greutatea cea mai mare este de a-ți admira seamănul, colegul, co-generaționalul.

Pentru a atinge standardele de longevitate activă pe care le au occidentalii, trebuie ca, după pensionare, să faci toate acele lucruri pe care ai vrut să le faci, dar nu ai putut din lipsă de timp: să călătorești, să faci voluntariat, să rămâi activ pe piața muncii, făcând doar ceea ce îți place. Dacă facem ceea ce făcea generația mamei mele la pensie – să stăm, să ne plângem de boli, cel mult să creștem nepoții, fără să ne creăm front de lucru – nu putem ajunge la atitudinea sau mentalitatea seniorilor din Occident. Îmi place mai mult termenul retirement, de retragere, dar nu de retragere definitivă. Mă retrag de pe piața muncii, dar rămân util. Poate vreau să învăț să dansez, să pictez, să cânt la un instrument, să grădinăresc, să învăț altă limbă străină, să îmi scriu memoriile. Așa ne menținem mintea trează, lucidă, cu poftă de viață. Eu consider bătrânețea o perioadă cu un potențial uriaș de libertate creativă și productivă pe care nu mi-am permis-o niciodată fiindcă am fost tot timpul în instituții, începând de la grădiniță. De aici vine seninătatea pe care o admirăm la seniorii occidentali. Și care nu ține de statutul financiar. Românii încă au rămas la cultura parastaselor și a trusoului de înmormântare pe care și-l pregătesc de când ies la pensie. Cred că există viață înainte de moarte, cred că viața liberă are voluptățile ei și cred că viața activă, creativă și productivă se termină odată cu puterile, nu odată cu postularea că ai 65 de ani.

Dacă ne gândim că bâtrânețea poate fi cea mai fermecătoare perioadă din viață, când nu mai ai nici contracte financiare față de copii, nici sociale, nu înseamnă că ne pierdem identitatea, ci că abia atunci ne putem „face de cap”. Românii asociază pensionarea cu ideea de boală, zacere, inutilitate profesională și socială – cum să nu se îmbolnăvească? Boala are legătură cu tradiția văicărelii – „suntem vai de capul nostru”, „cei mai nenorociți oameni din lume”, „toată istoria ne-a violat”, „sunt o victimă din cauza regimului”. Dacă am fi puțin mai ponderați, ne-am întreba mai întâi ce am făcut EU cu viața mea, indiferent de istoria din jur. Avem o lipsă de cultură a gratitudinii. Avem un spate în istoria și cultura noastră căruia îi datorăm foarte mult. De la carte, cultură, șosea, spital, școală – am primit ceva. Știm să mulțumim pentru ele? Știm ce vrem să lăsăm în urmă? Românii nu prea știu. Știu doar „ce nu mi s-a dat”. Nu putem fi consumiști o viață întreagă, trebuie să și dăm ceva înapoi. Să nu uităm că, în timp, generațiile precedente ne-au scos din peșteră și ne-au adus în era digitală. Noi, fiecare în parte, ce lăsăm în urmă?

Irina Păcurariu (foto)- jurnalist, realizator de emisiuni la TVR

Suntem gregari, ambițioși, boemi, indisciplinați
Din fericire, n-am fost martora întregului secol(!), dar, da, în ultima vreme am mai citit despre temă – lucrez la o serie care are ca subiect generația de bucureșteni, de la personalități sau politicieni la oameni simpli și felul cum s-a comportat în timpul ocupației germane, în care capitala a fost și un oraș al rezistenței.
Una dintre cele mai importante trăsături se păstrează: spiritul gregar sau popular – adică „spiritul de turmă” –
ne definea și atunci, dar și astăzi, iar românii sunt extrovertiți, agreabili și trec ușor de la o stare la alta. În același timp, cred că nimic nu ne-a alterat capacitatea de a fi ambiţioşi, boemi, dar şi indisciplinaţi. Despre români s-a tot spus că se percep fie ca fiind lipsiţi de valoare, fie geniali, și sunt complet de acord cu caracterizarea. Aceste complexe, de inferioritate şi de superioritate, şi lipsa pragmatismului îi împiedică să aibă succes şi să fie fericiţi.

În timpul revoluției industriale se poate spune că un volum de producție mai mare şi diversitatea au
dus la creşterea nivelului de trai, dar acest lucru e valabil cel mult pentru clasa de mijloc. Clasa de jos a continuat să aibă multe probleme. Salariile erau mici, iar condiţiile de lucru erau periculoase şi deseori insalubre. Insalubre devenau şi oraşele, care erau în continuă creştere demografică. Cu tot mai mulţi oameni venind din mediul rural în cel urban, localităţile au devenit supraaglomerate, cu sisteme de canalizare suprasolicitate şi locuinţe care erau şi ele supraglomerate. Acest lucru a dus la lipsa igienei, la poluare şi la răspândirea bolilor. De asemenea, munca manuală era înlocuită de cea mecanică, ceea ce a dus la şomaj ridicat. Dacă extrapolăm situația și o aducem la prezent, e ușor de observat că, din păcate, termenii se regăsesc încă în relatările zilei din România, o țară care, ne place sau nu, este cu mult în urma restului Europei din toate punctele de vedere: infrastructură, nivel de trai, investiții în sănătate și educație, strategii pe termen lung. Asta ca să nu mai vorbim de etica muncii, de la mic la mare…
Ce urmează după „silent generation”, generațiile X, Y, Z? Dacă am ști cu adevărat răspunsul, ne-am califica pentru Nobel. Tehnologia a schimbat datele problemei, în sensul că așteptările generațiilor au devenit diferite. Dincolo de accesul fără discernământ la informație, cultura fast forward, expunerea intimității, această raportare continuă la alte sisteme de valori și la infinite alte istorii personale îi face pe adolescenți mai critici și mai selectivi. Posibilitatea de a se compara mereu cu alții definește oameni nu doar mai vulnerabili, ci și mai competitivi, așa că mă aștept la o generație mai creativă și mai determinată, pentru că la asta va obliga lupta pentru supraviețuire.

Nu sunt sigură dacă familia a evoluat. Poate. Deocamdată, cel puțin în România, discuțiile sunt sexiste sau bigote, violența domestică este la cote incredibile, mulți copii vin pe lume din mame minore care încă nu știu ce înseamnă viața cu adevărat. Educația sexuală și familia tradițională – cum este ea mai nou definită – au devenit teme politice, ceea ce nu este doar periculos, este devastator.
Cât despre longevitatea de calitate în România, acum vreo doi ani am avut privilegiul să moderez un mare congres pe această temă care a avut loc în România. Dacă în Suedia sau Germania se discuta despre soluții și aplicații mobile care să le permită vârstnicilor să alerteze singuri sistemul 112 sau să își comande la domiciliu alimente și medicamente, la noi există o lipsă de respect și un dispreț total față de seniori. Cum putem compara cozile de bătrânei încovoiați de ani și boli care își așteaptă rețetele compensate în timp ce-și numără mărunții din buzunar cu șirurile de doamne cochete care pedalează în Olanda sau Belgia la cumpărături? Ce legătură este între sistemele paliative publice românești, care condamnă la umilință, trafic de influență și simpatii, neputință și suferință, și sanatoriile civilizate unde bătrânețea se poate consuma cu demnitate și compasiune? Există vreun punct comun între grija cu care seniorii sunt educați în Vest ca să-și mențină mintea vie, cu activități comunitare și programe sociale speciale, și România care condamnă la o ultimă etapă de viață în fața unui ecran cu telenovele și discursuri sforăitoare care insultă orice inteligență?

În cariera mea de jurnalist am vizitat multe comunități din diaspora. Cum se vede România de acolo? Cred că se vede mai clar decât de la centru, de acolo de unde ni se pare nouă că se decid toate lucrurile care contează cu adevărat… Când spun cei din diaspora „acasă”, nu cred că în acel moment poate alt loc de pe pământ să echivaleze cu ceea ce noi înțelegem prin România. Acasă este locul de unde își trag energia și dorința de a învinge, siguranța că au o identitate și respectul față de oamenii care au fost lângă ei în clipele grele, oamenii care i-au învățat să scrie, să citească și să înțeleagă faptul că școala este singura soluție pentru a realiza ceva, oamenii care i-au învățat o meserie de pe urma căreia câștigă și își întrețin familiile pe orice meridian. Li se cere acestor oameni respect față de România, pentru că asta ar genera respectul altor națiuni față de noi. E mai simplu să cerem, în sens invers ei sunt tratați critic, uneori cu ironie, în ultima vreme aproape cu cinism. Ce credeți că simt când se discută despre impozitarea banilor pe care îi trimit acasă și care țin pe linia de plutire mare parte din România, bani taxați deja în țările unde ei muncesc?

Articol preluat din numărul 247/mai 2018 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici