În culisele alegerilor prezidenţiale din SUA

În ambasada americană pătrunzi dacă eşti gata să accepţi câteva proceduri fixe de securitate, la fel ca la aeroport. Predau bagajul unui ofiţer de securitate îmbăcat exact aşa cum îmi închipuiam că ar trebui să fie îmbrăcat un ofiţer de securitate, şi sunt gata să pătrund pe teritoriul american din Băneasa. Nu înainte să îi las telefonul mobil, care rămâne închis pe toată durata vizitei. Intru în curte, apoi în sala cu pricina, şi la câteva minute după ora 11, domnii Donald L. Fowler şi Paul Pelletier îşi fac apariţia.

Donald Fowler e trecut de a doua tinereţe, poartă un costum bej deschis şi cravată galbenă. E înalt şi puţin adus de spate, iar asta îi dă un aer de profesor exigent. Fowler chiar este profesor de ştiinţe politice şi om de afaceri din Carolina de Sud. Şi-a petrecut o bună parte a carierei în diferite funcţii din structura Partidului Democrat, inclusiv cele de director executiv al partidului, preşedinte de filială de partid şi director executiv al Convenţiei Naţionale Democrate din Atlanta din 1988. Înainte de Convenţia Naţională a Partidului Democrat a fost numit preşedinte al „Comisiei de etică“ a Partidului Democrat, menită să reformeze procesul de numire a candidaţilor prezidenţiali.

Paul Pelletier este mai tânăr, mai scund şi pare că are gusturi vestimentare excentrice. Are părul vâlvoi şi pantofi cu ciucuri, care îl fac să semene mai degrabă cu un impresar de box, decât cu un consilier pe probleme politice. Cu toate acestea, Pelletier are peste două decenii de experienţă în politică şi comunicare, corporaţii, companii non-profit, consultanţă, strângere de fonduri şi este recunoscut ca unul dintre experţii de vârf din SUA în materie de campanie electorală şi management politic. A activat în peste 36 de campanii electorale şi, după cum urma să ne-o demonstreze, la fel ca şi Donald, ştie multe despre mentalul colectiv american.

Cum se alege preşedintele

Primul la micofon a fost domnul Fowler, care a dat de înţeles că este un atent observator al istoriei României de după cel de-al Doilea Război Mondial. De fapt, a explicat el, perioada din care şi-a început studiul asupra istoriei României coincide cu momentul în care SUA au început să se implice în politica externă mondială. Din 1792 şi până acum, alegerile din SUA se desfăşoară în ziua de marţi, între 2 şi 8 noiembrie, odată la patru ani. După cum, probabil, mulţi dintre dumneavoastră ştiu deja, alegerile americane sunt, de fapt, 51 de alegeri distincte, pentru fiecare stat în parte. Şi, desigur, fiecare stat în parte are motive diferite să aleagă unul dintre cei doi candidaţi, în funcţie de configuraţia socio-economică a sa.

Statele Unite sunt democratice, ceea ce înseamnă că toţi cetăţenii votează preşedintele odată la patru ani. Tehnic, orice om votează, apoi voturile sunt calculate în funcţie de numărul de electori pe care îl are fiecare stat în parte. Dacă în statul Florida 51% dintre alegători votează cu Obama şi 49% votează cu Romney, cei 27 de electori pe care îi are Florida votează cu Obama. Practic, în alegerile prezidenţiale votează toţi americanii cu drept de vot, dar indirect.

Fiecare stat american are un număr de electori, care este egal cu numărul de persoane pe care statul respectiv îl are în Camera Reprezentanţilor, plus doi oameni din Senatul american. De exemplu, statul Carolina de Sud, de unde provine Donald, are cinci oameni în Camera Reprezentanţilor, la care se adaugă cei doi de la Senat din oficiu. Astfel, numărul electorilor pe care îi are Carolina de Sud este egal cu şapte. Statul California, care este cel mai populat din întreaga ţară, are 93 de membri în Camera Reprezentanţilor şi doi membri în Senat, ceea ce face ca numărul de electori pe care-i are să fie de 95. California, spune Donald, are 20 la sută din totalul electorilor care aleg preşedintele american. Pentru a câştiga alegerile într-un anumit stat, candidatul la preşedinţie trebuie să ia votul de popularitate, care nu trebuie să fie neapărat majoritatea. Regula spune că dacă respectivul candidat a fost votat de mai mulţi electori decât adversarul său, atunci câştigă toate voturile electorilor din acel stat. Excepţie de la această regulă fac numai două state, Maine şi Nebraska. Numărul total de electori care aleg preşedintele american este de 538, iar câştigătorul are nevoie de voturile a 270 dintre ei.

Care este strategia

Anul acesta, bătălia electorală se dă în numai zece state americane, restul fiind deja adjudecate de Barack Obama, dacă acele state votează prin tradiţie cu Partidul Democrat, sau de Mitt Romney, dacă statele votează cu Partidul Republican. Democraţii reprezintă partidul oamenilor cu venituri mai mici, al comunităţilor religioase diverse şi al emigranţilor recenţi. De pildă, electorii hispanici votează, în marea lor majoritate, cu Partidul Democrat. Partidul Republican reprezintă oamenii mai înstăriţi din Statele Unite. Aşa numitele middle class şi middle upper class, care descind din primii emigranţi sosiţi în America din Vestul şi Nordul Europei. De obicei, câştigarea alegerilor în SUA este determinată de un număr foarte mic de oameni indecişi, iar mult pomenitele dezbateri dintre cei doi candidaţi nu au o importanță foarte mare. Anul acesta procentul indecişilor este, după aprecierea unora, de numai cinci la sută, iar după alţii de 10 la sută. Cursa este foarte strânsă şi, după cum menţionam mai sus, se ţine în numai zece state. După cum le-a enumerat Donald, acestea ar fi Florida, Carolina de Nord, Virginia, Ohio, Wisconsin, Iowa, Colorado, Nevada, New Hampshire şi, potrivit lui Paul Pelletier, Connecticut. Cei doi candidaţi îşi petrec întreaga campanie electorală în aceste state, poate cu excepţia momentelor când strâng bani pentru campanie din alte state. Cele mai disputate sunt Ohio şi Florida, pentru că sunt şi statele cu cei mai mulţi electori. Partidul Republican şi Partidul Democrat au vederi diferite asupra problemelor economice interne, cum ar fi salariul minim, sănătatea, problemele de mediu, educaţia şi aşa mai departe. Celelalte puncte care îl interesează pe alegătorul american sunt drepturile civile, controlul armelor, avorturile şi politica externă. După cum a explicat Paul, cei doi candidaţi dau bătălia mai ales pe problemele interne, deoarece pe americanul de rând îl interesează dacă îşi permite să-şi dea copilul la şcoală, dacă are bani să iasă în oraş etc. Dacă Obama este mai înclinat către oamenii în nevoie, Romney mizează pe faptul că este om de afaceri şi că se pricepe la economie, iar mesajul pe care îl trimite alegătorilor este, pe scurt, „sunt om de business şi ştiu cum să creez locuri de muncă.“

Diferenţele în politica externă

Jurnaliştii români prezenţi la ambasada americană au vrut să afle de la Donald şi Paul cum se va schimba politica americană în cazul în care va câştiga Mitt Romney, dar şi cum s-ar putea modifica dacă va câştiga actualul preşedinte. Când s-au referit la Europa de Est şi România, cei doi strategi au spus că această parte a continentului este privită atât de publicul american, cât şi de preşedinte, ca o parte a Uniunii Europene. Desigur, americanul de rând este mai interesat de politica externă mai ales de cea din regiunile în care sunt detaşate trupe. Astfel că Afganistanul, unde sunt aproape 500.000 de soldaţi americani, suscită mai mult interest pentru omul de rând din SUA.

Potrivit lui Paul, republicanii sunt mult mai interesaţi de investiţii în afara Statelor Unite, iar acest lucru ar putea fi benefic inclusiv pentru România. Totuşi, în ceea ce priveşte problemele din Orientul Mijlociu, politica americană s-ar putea modifica în cazul în care va câştiga candidatul republican. Deşi n-au fost mereu în consens, Donald şi Paul au lăsat să se înţeleagă că Partidul Republican este mai degrabă adeptul intervenţiilor militare dacă situaţia o cere, faţă de democraţi, care mizează mai mult pe diplomaţie. Poate cel mai interesant moment al întâlnirii a fost cel în care Donald Fowler e spus că ceea ce a făcut premierul israelian Benjamin Netanyahu „este de neiertat“. Donald a amintit momentul în care premierul israelian a cerut Washington-ului să tragă o linie roşie regimului de la Teheran în presupusa problemă nucleară. Potrivit aprecierilor lui Donald, felul în care premierul israelian a încercat să-l umilească pe preşedintele american este de neiertat. Deşi Donald nu a mai amintit şi alte disensiuni dintre Obama şi Netanyahu, acestea au existat şi în problema Palestinei, în luna mai a anului 2011. Revenind la un eventual război împotriva Iranului, americanii au spus că vor apăra Israelul în cazul în care iranienii ar face vreo greşeală şi vor interveni decisiv, dar că, din câte se pare, perşii sunt destul de departe de bomba nucleară, despre care se spune că ar putea să o aibă cel mai devreme în anul 2030.

Opinia publică americană

Indiferent de condiţii şi partid, pentru preşedintele american contează foarte mult ce crede opinia publică americană. Potrivit domnului Paul Pelletier, americanii cred despre ei că sunt campionii binelui planetar, un stat „Superman“ care îi ajută pe cei corecţi şi îi pedepseşte pe cei incorecţi. Paul a amintit că publicul american l-a sprijinit pe George W. Bush la a doua invazie a Irakului, la fel cum l-a sprijinit pe Ronald Regan în anii ’80, în plin Război Rece. „Americanii vor să-şi vadă băieţii la treabă“, a spus Paul. „Pentru că ne place să fim văzuţi că ne ridicăm împotriva răului“. Desigur, rămâne de văzut ce înţelege fiecare american în parte din conflictele militare la care SUA iau parte, deoarece, potrivit lui Paul, americanul de rând petrece doar şapte minute pe săptămână urmărind canalele de ştiri. Potrivit consultantului politic republican, americanilor le place să ştie că au un preşedinte puternic care ia atitudine. Iar dacă preşedintele nu ia atitudine într-o anumită situaţie urgentă, situaţia i-ar putea fi profund defavorabilă şi ar echivala cu o sinucidere politică. Momentan este foarte greu să spunem cine va câştiga alegerile pe 6 noiembrie, însă republicanul Paul ne-a declarat, cu regret, că Barack Obama are mai multe şanse să rămână în continuare preşedinte.