Despre munca, in Romania

Exista solutii? Cel putin una, pe care o contestam vehement, exista. „…Poate ar trebui ca toti tinerii sa emigreze din Romania(…)”- asa cum sugera deunazi un personaj politic omniscient (implicat inclusiv in conflictele sportive) si omniprezent in eter.

Pentru a gasi solutii (si pentru a evita sa emitem judecati de valoare fara acoperire) trebuie, mai intai sa vedem cum stam:

ANOMF anunta ca numarul somerilor a scazut in mod semnificativ si relaxant, cu o rata ce a atins luna trecuta -3,6%.

Ministrul informatiilor, Vasile Dancu, certifica existenta in Romania a fenomenului numit „somaj fals” si care ascunde in spate munca la negru.

Presedintele Iliescu explica la randul sau saptamana trecuta, in emisiunea „Starea Natiunii” de la TVR1 ca „o rata a somajului de 8-10% poate sa arate una dintre cele mai bune situatii din Europa, insa nu favorizeaza deloc discutiile internationale”, dar, atentiona
domnia sa, „realitatea este mult mai cruda”…

Intr-adevar, comparativ cu tarile din jur, in Romania rata somajului are o valoare mai redusa (8,3% la sfarsitul lui martie a.c.),
dar optica se schimba automat daca luam in calcul persoanele care nu mai sunt beneficiarele asistentei sociale sub forma indemnizatiei de somaj sau a ajutorului social si care din varii motive nu au reusit sa se integreze in munca, ori daca tinem cont de faptul ca nenumarate societati comerciale cu capital de stat (integral sau majoritar) care nu au fost privatizate din cauza neatractivitatii lor merg in pierdere. Acestea sunt subventionate de la bugetul de stat de catre cei care desfasoara activitati lucrative in adevaratul sens al cuvantului si care sunt impovarati de fiscalitate, tocmai pentru a tine in viata asemenea pacienti in „moarte clinica”. Somajul camuflat reprezinta o piatra de incercare pentru actuala administratie de la Bucuresti, care va trebui sa reteze din ce in ce mai multe crengi uscate daca doreste o insanatosire durabila a economiei nationale. Pretul este unul foarte mare:
costuri sociale ridicate care vor implica si costuri politice usturatoare, greu de acceptat.

Incheierea acordului cu Fondul Monetar International presupune atingerea anumitor parametri economico-financiari care se refera la o valoare a deficitului bugetar rezonabila, o rata a inflatiei moderata, o colectare mai riguroasa a veniturilor bugetare s.a.m.d.

Respectarea acestor angajamente are implicatii sociale: disponibilizarea (concedierea colectiva, conform noului Cod al Muncii) unui numar insemnat de salariati din societatile comerciale de stat care, de cele mai multe ori, din cauza unui management defectuos (intentionat sau nu) au clacat, piezandu-si debuseele traditionale (spatiul ex-sovietic, America Latina, Asia) sau capacitatea lor de productie a fost supradimensionata din start, in toiul campaniei de industrializare fortata de dinainte de 1989.

Incadrarea in munca prin incheierea contractului individual de munca, este in mod clar descurajata de actuala legislatie a muncii care prevede plata unor contributii sufocant de mari pentru angajatori. Evazionistii pe care ii arata, pedagogic, cu degetul Guvernul nu sunt decat creatiile actualelor politici fiscale.

Fiscalitatea excesiva constituie un factor inhibitor in calea investitiilor care aduc cu ele in mod implicit mai multe locuri de munca. Privatizarile au avut ca principal obiectiv obtinerea unui pret cat mai bun (si a unor comisioane cat mai consistente), neglijandu-se planurile de investitii (gradul de fezabilitate al acestora) ale potentialilor cumparatori.

Politica fiscala actuala se bazeaza pe un principiu nesanatos: impunerea unui numar cat mai ridicat de taxe, in loc sa se preocupe cum sa realizeze o colectare mai eficienta a veniturilor bugetare, prin fiscalizarea si a zonelor negre si gri din economia subterana (scoaterea la suprafata a economiei subterane).

Sansa relansarii investitiilor autohtone o reprezinta, asa cum preciza si seful statului in emisiunea citata: o rata a inflatiei sub 10% care sa confere creditului rolul sau de motor al economiei. Este vital un flux de capital strain pentru economia romaneasca, dar trebuie luat in considerare si potentialul autohton prea putin valorificat pana acum (poate si din cauza inflatiei agresive care s-a manifestat timp de 13 ani si care a descurajat creditul) ori intrarile de capital care provin de la romanii care muncesc in afara tarii si care sunt estimate la aproximativ 2 miliarde de dolari doar in anul 2002.

Potrivit ultimelor date statistice furnizate de CURS, aproximativ 900.000 de romani se aflau la munca, legal sau ilegal, in strainatate. Fluxuri de forta de munca din Romania s-au indreptat in ultimii ani spre Italia si Spania, cei mai multi in baza unor contracte negociate prin intermediul Ministerului Muncii si Solidaritatii Sociale, dupa ce in prima decada postrevolutionara erau preferate destinatii devenite acum traditionale: Germania si Israel.

Subcapitolul unui raport al Comisiei Europene, care cuprinde diverse statistici, este intitulat sugestiv „growing anxieties”, ce tradeaza ingrijorarea tot mai accentuata a cetatenilor din cele 15 state ale U.E. fata de proliferarea armelor de distrugere in masa si de amenintarea terorismului, lasand in urma nelinistile fata de o eventuala recesiune economica sau de deteriorare a pietei fortei de munca. Daca am efectua un sondaj asemanator in Romania, probabil vom constata o inclinatie mult mai neta asupra aspectelor de natura strict economica.

Spectrul somajului prezinta nuante cenusii in special pentru persoanele care au depasit 45 de ani si carora le este foarte greu , daca nu imposibil sa-si gaseasca un alt job, desi formal, discriminarile legate de varsta au fost eliminate. Ce il poate impiedica pe un angajator sa faca selectia angajatilor dupa aceleasi criterii pe care le folosea si inaintea aparitiei actului normativ care interzice
discriminarile de orice fel? Raspunsul la aceasta intrebare ar presupune s-o luam cu enunturile de la capat…