Cultura de „pasator”

Un subiect de mare interes pentru mine il constituie atitudinea emigrantului revenit fata de limba materna. E genul de stinghereala pe care o simti daca imbraci dupa douazeci de ani vechea uniforma de liceu. Este pe de o parte o familiaritate unica izvorand din cunoasterea intima a fiecarei cute, pete sau petec; dar in acelasi timp e ceva care iti limiteaza miscarile si iti da senzatia ca cei din jur te privesc oarecum jenati. Gandurile si ideile pe care mintea ta s-a obisnuit sa le exprime intr-o alta limba par, cand sunt rostite in limba materna, oarecum stangace.

Limbajul, precum ne-au invatat pe vremuri la scoala, este oglinda sufletului neamului. Daca e adevarat, felul in care este folosita limba romana astazi nu spune prea multe lucruri magulitoare despre poporul care o foloseste. Daca e adevarat si ca boala de care sufera limba romana este un indiciu al unei afectiuni sufletesti, solutia domnului Pruteanu ar fi similara cu a impune unui bolnav cu un picior cangrenat sa nu schiopateze. Nu se stie daca bolnavul va scapa cu viata, dar macar simtul estetic al celor din jur nu va fi lezat de prezenta unui schiop. Dar tema articolului de fata nu este legata de legea domnului Pruteanu, ci de limba romana si mai ales despre ce ne spun ciudateniile ei in legatura cu gandirea poporului care o foloseste.

O observatie care m-a amuzat chiar la inceput a pornit de la cuvantul "nepasator". Cuvant de larga folosire, el descrie pur si simplu pe cineva caruia nu ii pasa. Va puteti imagina o persoana normala vorbitoare de limba romana care traieste in aceasta tara sa nu stie ce inseamna acest cuvant? La fel de putin probabil e sa gasim in tara asta pe cineva care sa nu stie ce vrem sa spunem daca descriem pe cineva ca pe un "pasator". Intrebarea care vine de la sine este insa de ce nu exista in limba asta romaneasca acest cuvant. Oare pentru ca existenta pasatorilor este ceva care inca nu s-a confirmat pe aceste meleaguri, sau poate ca de foarte multe ori cuvantul fraier era o alternativa mai simpla. Poate ca acesta este un exemplu de situatie in care faptul ca se pune intrebarea e mai important decat a gasi raspunsul. Nici nu vreau sa cumpanesc prea mult care ar putea fi explicatia, ci mai degraba sa vedem ce implica aceasta observatie pentru noi, cei care suntem intr-un mod mai mult sau mai putin direct responsabili cu imbunatatirea performantei angajatilor nostri. In primul rand, as vrea sa recunoastem ca a fi pasator se refera la o atitudine si nu la o aptitudine. Asta inseamna ca efortul trebuie indreptat spre schimbarea de atitudine, pentru ca daca aceasta este buna – aptitudinile pe care dorim sa le deprinda angajatii nostri vor cadea pe un teren fertil. In caz contrar, performanta nu va fi cea dorita in ciuda cursurilor care s-au tinut; iar vina va cadea evident in poala firmei de training.

In al doilea rand un pasator este in general cineva cu un potential ridicat pentru avansare, indiferent ca este femeia de serviciu sau vicepresedintele. Noua sefi din zece, daca au de ales intre un candidat foarte inteligent si educat dar nepasator si unul mai putin inteligent si cu mai putine premii dar foarte pasator, il vor prefera pe al doilea. Discutiile pe care le-am avut de-a lungul ultimilor ani cu multi sefi de firme confirma observatia de mai sus si e urmata de obicei de intrebarea rostita cu naduf: "de unde naiba sa luam niste pasatori?" Institutiile care ofera cursuri de MBA inca nu au descoperit ca asta ar fi o tema demna de considerat si nu intamplator perceptia in multe firme este ca un absolvent de MBA este un pasator numai daca e vorba de buzunarul propriu.

Pentru a elimina orice ambiguitate, vreau sa clarific aici ca o persoana care e nepasatoare cu bunul altora dar pasatoare cu bunurile sale nu este pasatoare. Profitul unei firme este diferenta intre veniturile sale si cheltuielile sale. Deci putem mari profitul fie prin cresterea veniturilor, fie prin reducerea cheltuielilor. Masura in care se poate spune despre cineva ca e pasator este legata direct de eficienta cu care va gospodari resursele care i s-au pus la dispozitie pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Cu cat o angajata va arata mai mult interes pentru eliminarea risipei in intreaga organizatie si nu doar in zona sa de responsabilitate directa, cu atat i se potriveste mai bine calificativul de pasatoare.

Chiar si tarile cu o veche cultura a pasatorilor au nepasatorii lor si acestia o duc foarte bine, insa ei se aduna in locurile unde lipsa de competitie si sistemul le ascunde lipsa de performanta si chiar ii apara. Din fericire – de unde sunt nu pot dauna prea tare. O categorie reprezentata glorios este grupul functionarilor de stat care nu pot fi dati afara nici chiar daca au dovedit in repetate randuri ca sunt o pacoste si munca lor e o risipa de bani publici. O lista cu statele care au un sistem de guvernamant comparabil cu al Romaniei (ca grad de disfunctionalitate) va cuprinde cam toate tarile cu care nu prea ne place sa ne comparam. Contra-argumentul la aceasta afirmatie, adus de obicei de un reprezentant al statului, este ca si tari ca Franta sau Germania sufera de astfel de disfunctionalitati. Observatie adevarata, doar ca exista o diferenta de ordin de marime. In acele tari micul cetatean mai crede ca statul, cu toate neajunsurile sale, are o contributie pozitiva la bunastarea sa personala. In Romania, cei care mai cred acest lucru sunt fie naivi patologici, fie rupti de realitate, fie ambele.

Daca suntem de acord ca implementarea unei culturi de pasatori este importanta pentru bunastarea unei firme, putem extrapola ca multe firme cu o astfel de cultura vor avea o influenta pozitiva asupra mediului in care opereaza.

De obicei, cand discutia ajunge in acest punct, se gaseste cineva sa rosteasca pe un ton de adanc adevar ca va dura cine stie cate generatii pana romanii sa accepte ca e mai bine sa fie pasatori. La care eu, cu recunostinta ca mi-au ridicat mingea la fileu, le raspund ca ma declar multumit daca toti cei de fata se uita in oglinda si decid sa devina pasatori…