Spune-mi ce expresii foloseşti ca să-ţi spun cine eşti

Aşadar, hai să parcurgem câteva dintre „momentele“ lingvistice care ne irită când ne sunt adresate. Acum, dacă se-ntâmplă ca în timpul citirii acestui text să trăim antirevelaţia că le folosim cu vârf şi-ndesat, am putea, eventual, reconsidera.

Oricum, ne-am putea opri asupra agresivităţii subliminale a acestor expresii pentru că nu ne este indiferent, sper, felul în care ne sunt receptate cuvintele. Acasă, în oraş, în vacanţă ori la serviciu.
Vreau să cred că unele dintre aceste formule deja standardizate au fost preluate prin mimetism, carevasăzică ele se bucură de prezumţia de neutralitate în inima emiţătorului.

Totuşi, nu vorbim (tot timpul) în oglindă, aşa că mi se pare extrem de important ce simte destinatarul discursului. Mai ales că eficienţa aşa se măsoară: prin impactul emoţional. Da, chiar şi atunci când este transmisă o informaţie strictamente raţională.

1. Eşti fată deşteaptă/ Eşti băiat deştept

Pare inofensivă, dacă nu chiar parşiv-laudativă. La limită, ar putea fi interpretată drept o încercare de captatio benevolentiae. Aş! Este o insultă. Emoţionalmente se traduce aşa: „Fă bine şi străduieşte-te mai mult. M-ai dezamăgit de data asta.“ Absolut nimeni nu se simte confortabil când i se adresează această expresie, iar asta este dovada faptului că are violenţă inclusă.

2. Nu văd logica

Aici, agresivitate poate fi numită discretă doar cu foarte mare îngăduinţă fiindcă e de-o evidenţă similară unei palme. Traducerea? Cea mai prietenoasă ar fi „E lipsit de sens ce spui”, iar cea belicoasă este „Nu te duce capul!” Da, din atât de „puţin lucru” se realizează o insultă perfectă. Una care poate strica o relaţie personală sau profesională, împiedica semnarea unui contract, rezilierea altuia etc.

3. Despre ce vorbim?

Această interogaţie are un statut special. A ajuns, pe de o parte, să fie o concluzie, ceea nu se potriveşte cu statutul ei neenunţiativ. După ce ni se prezintă o mostră de argumentaţie, mai mult spre mai puţin eficientă, putem auzi, în loc de final, această expresie. Efectul ei? Ca Ieremia cu oiştea-n gard. Dar expresia asta este, iată, polisemantică. Poate fi folosită şi ca supralicitare a evidenţei. Efectul de insultă în acest caz este cu atât mai evident.

4. Stai, că-ţi arăt eu…

Aici pare a fi chiar prim ajutor, nu? Ei, bine, nu este. E numai manifestarea unei autosuficienţe. Traducerea e asta: „Habar nu ai, vai de capul tău. Dacă nu eram eu, să-ţi explic…” „Învăţăcelul” trebuie să aibă bunul-simţ să se simtă şi privilegiat că o astfel de autoritate incontestabilă şi-a rupt din preţiosu-i timp pentru a-şi pleca privirea asupra unui plebeu. În unele cazuri, i se cere în mod expres şi recunoştinţă.

5. Măi, băiete!/ Măi, fetiţo!

Aici nici nu ştiu ce-aş mai putea adăuga. Poate că este absolut inacceptabil, indiferent de context şi de raporturile de… forţe, să-şi permită cineva să se înjosească într-atât în raport cu sine însuşi încât să facă uz de o astfel de exclamaţie. Oricum, recursul la ea va duce de râpă orice umbră de interrelaţionare. Profesională sau personală.

Citeşte şi: Spune-mi ce expresii foloseşti ca să-ţi spun cine eşti – II

6. Hai, că poţi!

E o formă de susţinere, de încredere? Niciodată. Este doar asta: „Iată, eu, minunatul, perfectul, cel-fără-de-cusur, îţi arunc un mic os sprijinitor. N-ai demonstrat tu mare lucru până acum, dar, dacă te opinteşti niţel, s-ar putea să-ţi iasă. Deşi date nu prea ai.” O manifestare mai limpede a subaprecierii şi a dispreţului mai rar se poate produce-n vorbe.

7. Nu-nţelegi!

Ziceam mai sus că rar găseşti o transparenţă totală-n manifestarea superiorităţii, mă rog, a uneia false, evident, una care să rivalizeze cu „Hai, că poţi!”. Dar iată că trebuie să-mi reconsider afirmaţia cu un paragraf dedesubt şi mult mă bucur că încă nu m-am anchilozat mental şi emoţional într-atât încât să nu mai ştiu drumul răzgândirii. „Nu-nţelegi!” este un rival de temut fiindcă violenţa lui este nudă şi absolută. Păi, dacă nu-nţelegi înseamnă că eşti subcapacitat intelectual, nu? Nu… chiar. Însă cu certitudine înseamnă că expeditorul unei astfel de expresii este serios deficitar emoţionalmente. Şi educaţional.

*Bunînţeles, toate aceste formule lingvistice care ne populează, trebuia să zic bruiază/ parazitează?, vieţile personale şi profesionale au ajuns să fie folosite ironic şi autoironic, tocmai pentru a atrage în acest fel atenţia asupra agresivităţii care se ascunde, mai bine sau mai prost, în miezul lor. Dar vedeţi ce faceţi şi cu excesul de ironie şi autoironie, să nu păţiţi cum am păţit eu, prea des batjocorind folosirea greşită a lui „decât”. Cum ce-am păţit? Într-un context cu frac şi orhidee albe, mi-a scăpat un „decât” ca o călimară cu cerneală roşie, vărsată pe-o rochide albă, de mireasă.