Voința – motorul dintotdeauna

Nu sunt un expert în voință, perseverență și automotivare. Mă inspir din viețile multora: Robin Sharma, Allan Pease, Richard Branson, ca să dau doar câteva nume. Și sunt un om motivat și energic. Experiența de până acum mi-a arătat că oricare dintre noi produce rezultate mai bune dacă își întărește voința. Cel mai mult și repede am învatat despre voință alergând. Dacă doriți să mai citiți despre legătura dintre sport și business, vă recomand călduros un articol scris de Steven van Groningen.

Ca profesionist în dezvoltarea de resurse umane, am avut privilegiul să văd de multe ori echipe entuziaste, ambițioase depășind obstacole uriașe. Dar și echipe briliante ratând ținte firești în momente de demotivare.

Voința este motorul din toate. S-au scris tone de cărți despre asta. Îndrăznesc să propun câteva silogisme pragmatice pentru menținerea voinței și automotivării, extrase mai ales din experiența mea de alergător pe distanțe lungi (maraton).

Nu exista voință „de fier”. Adică voința este făcută din carne și sânge, ca și noi, imperfectă și inegală. La maraton sunt multe momente când ai vrea să te oprești – corpul nu primește suficient oxigen, mintea se blochează pe fraza „nu mai pot”. Dacă acceptăm că voința fluctuează, e un prim pas extraordinar. Vom fi mai puțin tentați să ne abatem de la drumul nostru când suntem într-o criză de voință. (Managerul se plânge că are oameni demotivați, deci trece mai greu prin această curbă de voință, pierzându-și, probabil, încrederea în existența unei soluții la îndemână.)

Drumul te conduce singur. Îl admir pe Allan Pease pentru cum se folosește de setarea obiectivelor în viața lui. A depășit astfel crize personale, de business, de sănătate. Dacă drumul ți-e clar, îl vizualizezi, pașii ti se aștern de la sine. Alergătorii știu că sunt minute lungi în cursă în care ești recunoscător că traseul e marcat ghidându-ți pașii înainte. Când te îndoiești, uită-te pe hartă și refă traseul. Reconectează-te la obiectiv, la ce înseamnă provocarea pentru tine. Că suntem motivați de provocare în sine, ne spune și Dan Ariely.

Distanțele se măsoară în metri. Într-o cursă lungă, cu fiecare pas ești mai departe de start, mai aproape de finish. Fiecare 50 de metri în plus, 5 minute în plus, te-au făcut să dobori o altă mică barieră a ta (a se citi: a echipei, a pieței) – să îți dovedești că se poate. Distanțele se măsoară în metri și fiecare metru te duce spre succes, înseamnă progres, chiar și când alergi mai încet.

Respirația te ține în mișcare. Automatismul acesta ține toate mecanismele în functiune: alimentează creierul cu oxigen, creierul continuă să trimită comenzile obișnuite mușchilor alergării, picioarele continua să se miște, asa cum au învățat. Când nu mai poți, rutinele puternice, automatismele bine dezvoltate la antrenament sunt cele care te țin în cursă. Iar oboseala e temporară.

După deal vine vale. Lucrurile pe lumea asta tind să evolueze în cicluri: după deal vine vale. După „nu mai pot” urmează „e atât de ușor”. Maratoniștii cunosc perfect starea aceea de euforie, când simți că nu mai atingi pământul, pe care o trăiești preț de kilometri întregi după ce treci prin depresia de oxigen și de voință. Un coach al meu spunea: „Când treci prin iad…ei, bine, nu te opri!”.

Niciodată nu alergi singur. Da, alergarea pare un sport individual. Ca și provocările din viața noastră – acasă sau la lucru: în fața zidului de netrecut, pare ca ești singur. La maraton, sunt de regulă mii de oameni care aleargă deodată cu tine, fiecare cu pragul său de neputință, cu greul lui. Pe margine, mulțimea aplaudă și încurajează. La finish e familia ta pentru care orice pas al tău în cursă e din start o victorie. Chiar alături aleargă cineva mai puțin tânăr decât tine – pe față i se zărește chinul. De fapt, suntem toți interconectați (citat inexact din „Atlasul norilor”). Avem acces prin intuiție și emoție la energia din jurul nostru. Nimeni nu poate să alerge pentru noi, dar susținerea creează energia pe care se poate sprijini motivarea.

Scarlett știa foarte bine. „Și maine e o zi” e fraza cea mai citată a personajului din „Pe aripile vântului”. Da, Scarlett știa, trecuse prin multe suișuri și coborâșuri. Căzuse de sus, de la înalțimea copilăriei ei răsfățate și pline de griji. De fapt, citatul întreg este „Țară. Acasă. O să mă întorc acasă și o să născocesc eu cum să-l aduc înapoi. Și mâine e o zi, nu-i așa?” E ok să te oprești în cursă și să îți tragi sufletul. Pauza te reface, îți adună ideile, te împiedică să intri în panică, să te lași cuprins de frică. Mâine vei fi mai puternic. A doua zi, cu mintea limpede, pornești mai departe, reconectat la valorile tale – Țara ta, acasă al tău.

Este a-ți menține voința provocarea principală pe care o avem ca oameni și profesioniști în aceste vremuri? Foarte posibil, răspunsul este da. Suntem pregătiți să îi facem față? Cel mai probabil, suntem cu toții genetic și spiritual dotați pentru asta, omenirea areo istorie lungă în domeniu și vremurile noastre sunt pline de „învățatori”. Îndrăznesc să spun, nimic nu ne oprește să ne antrenăm voința pentru a ne susține mai bine rezultatele.

Diana Maria Voicu, Learning architect

Diana este specializată în marketing, vânzări, comunicare și PR. Începând cu anul 2004, Diana a ales o carieră de trainer și consultant de resurse umane, mai întâi în cadrul companiei Response, apoi pe cont propriu. Domeniile predilecte și de expertiză în training sunt: dezvoltare managerială, abilități emoționale, marketing, leadership, comunicare, customer service. Din 2008 Diana a creat și coordonat în cadrul MMM Consulting proiecte de instruire și dezvoltare a resurselor umane.