Un pic altfel – Poliția Locurilor de Muncă
Scenariul îl cunoșteam, li se întâmplase multor prieteni de-ai mei. M-au suit în mașina lor, m-au dus la sediul central și m-au obligat să mă angajez ca lăcătuș mecanic la o întreprindere obscură de la marginea orașului. N-am avut ce să fac, așa prevede legea, Poliția Locurilor de Muncă hotărăște unde se angajează fiecare și pe ce salariu.
Au trecut mulți ani de atunci. Am reușit încet-încet să avansez. Am fost mai întâi șef de echipă, iar acum sunt șef de atelier. Mai mult nu am putut, căci sunt alții care știu mai bine meserie ca mine. De parcă asta ar fi un criteriu după care să te iei când alegi pe cine să avansezi. Ce impertinenți!
Nu pot scăpa de frustrare.
Legea este nedreaptă și oamenii aceștia nu știu să mă aprecieze. Îmi plătesc un salariu mic. Nu este mai mic decât al celorlalți de pe poziția mea, este chiar un pic mai mare, căci am vechime. Dar este mic pentru valoarea mea.
Nu am o problemă că vin să muncesc în fiecare zi. Dar merit să fiu plătit mai bine, merit condiții mai bune. Am cerut asta mai sus, dar au venit cu argumente penibile. Cică „sigur, îți putem da mai mult, dacă poți să faci mai mult”. Sau „banii pe care îi ceri nu se justifică pentru munca pe care o faci, nu putem să fim profitabili ca și companie”. Oameni încuiați la minte.
De unde să știu eu să fac mai multe? Și de ce să mă intereseze să fac mai multe? Eu merit mai mult pentru că știu eu că merit.
Ce bine ar fi dacă aș putea pleca de aici. Am încercat, dar peste tot unde m-am dus cică nu sunt calificat pentru salariul pe care îl cer. Sau pentru beneficiile pe care știu că le merit. Cică exagerez cu acces la piscină, mașină de serviciu, program redus de lucru, asigurare stomatologică, catering pentru prânz… Oamenii aceștia nu știu cine sunt eu?
Sunt frustrat și nu am chef să muncesc la întreaga mea capacitate. Lasă-i pe ei să își bată capul cu productivitatea, cu eficiența, cu competitivitatea companiei pe piață. Degeaba încearcă ei să mă intimideze cu obiective, cu evaluări, cu întâlniri cu Resursele Umane. Nu trebuie să dau socoteală nimănui. Ei ar trebui să îmi fie recunoscători că lucrez aici și nu să se comporte ca și cum eu aș fi ales să mă angajez aici.
Mi-ajunge să tot aud „sunt banii acționarilor”. Și ce? Lasă-i că au bani. Mă interesează pe mine că sunt banii lor? E mai important asta decât ce vreau… ah, iar mă intrerupe din gânduri chelnerița asta cu privirea obosită și indiferentă.
Stau acum din nou la Mall la o cafea. Nu mai este luni, nu mai este ora 11. Nu îmi mai permite programul. E sâmbătă seara, este aglomerație. Și chelnerița asta mă enervează. Se comportă că și cum ea îmi face un favor că mă servește, nu eu că am venit să le dau bani. Doar sunt 10 cafenele aici, pot să mă duc oriunde. Lasă că îi zic vreo două și chem și patronul. Pai el crede că așa o să îi meargă afacerea? Dacă vrea banii mei, trebuie să îmi dea serviciile pe care le doresc de banii ăștia, că i-am muncit. Dacă nu, mă duc și le dau altora care pot și știu să îmi ofere ce vreau de banii mei.
Așa, deci unde eram? Ah, da! Mă interesează pe mine că sunt banii acționarilor? Ce e cu pretențiile astea de la ei? Ce drept au ei să îmi spună cum să îmi fac treaba?
Lucrez din 2009 la UniCredit Consumer Financing, ocupând în prezent funcția de Head of Commercial Management and Development Function. Am o experiență de 14 ani în companii multinaționale (Connex/Vodafone, Raiffeisen Bank, UniCredit Consumer Financing), din care mai mult de 12 ani în poziții de People Management.