Un fost jurnalist Pro TV, meșteșugar în arta hârtiei

În subsolul de aproape două sute de metri pătraţi de la Muzeul Ţăranului Român, Răzvan Supuran scoate din cutie o imprimantă nouă şi o instalează pe birou. Poartă un tricou verde, pantaloni scurţi şi nimic în picioare. În ultima vreme nu-şi mai vede capul de treabă. A avut probleme cu uneltele şi i s-au aglomerat comenzile. Dar a acceptat să ne întâlnim, nu pentru că voia să se scrie despre el, ci pentru că nu a putut să mă refuze. Dăm noroc şi îi văd palma murdară de tuş închis la culoare. Răzvan e bărbos, ca părintele Galeriu, vorbeşte blând şi mă priveşte cu ochi care spun că a văzut multe pe lumea asta. Biroul lui, alcătuit dintr-o masă, un calculator şi câteva scaune albe, este aşezat în mijlocul acestui spaţiu lung şi dreptunghiular, fără lumină naturală. Peste tot în jur sunt obiecte care au legătură cu hârtia. O presă Gutenberg cu multe litere mici, metalice şi sute de cărţi vechi, stivuite ici şi colo pe paleţi din lemn. Mai multe prese din fier cu aspect greoi, câteva butoaie cu apă şi două căzi pline cu hârtie tocată, pusă la topit, sunt masate în zona de producţie. În aer se simte umezeala şi miroase a hârtie veche care se transformă în hârtie nouă. Pe pereţi sunt atârnate tot felul de obiecte, unele utile, altele strict decorative. Atmosfera e o combinaţie de atelier de artă şi hală industrială şi este completată de muzica în surdină care răzbate de la un aparat de radio vechi, marca Sony.

De la jurnalism, la hârtie

Răzvan a renunţat la cariera de jurnalist după alegerile prezidenţiale din 2004. Lucra ca ştirist la PRO TV, un post râvnit de mulţi jurnalişti tineri, într-un trust unde nu intri decât dacă ştii meserie. Dar l-a deranjat influenţa politică asupra presei din acea vreme, atât de mult încât a renunţat şi s-a gândit să plece cât mai departe. Şi-a dat demisia, cu toate că habar nu avea ce urmează să facă. Ar fi vrut să se călugărească. Să trăiască din muncă cinstită, undeva într-un sat. Până într-o zi, când şi-a amintit că, pe vremea studenţiei, la Cluj-Napoca, lucrase într-un atelier unde se făcea hârtie. Ajunsese acolo dus de nişte colegi de la facultatea de Filozofie. A muncit la presă câteva săptămâni, fără să facă nici măcar o bucată de hârtie, dar a apucat să vadă procesul de producţie. Părea o variantă cinstită, care se potrivea cu noul lui ţel: să fie onest faţă de el însuşi şi faţă de ceilalţi. Şi-şi imagina că dacă va face vreodată vreun compromis, îl va face numai într-o marjă controlabilă.

„Ce am ajuns să fac nu e un ideal“, spune el. „E doar un simplu instrument de a fi în lume. Şi a fi cinstit.“

Răzvan nu se consideră artist, dar i-ar plăcea să devină meşteşugar. În timp ce îmi vorbeşte, am impresia că ideile lui despre muncă sunt inspirate din cărţile lui Robin Sharma. „Orice ai fi, chiar şi măturător de stradă, trebuie să o faci cât de bine poţi“. „Dacă ai răbdare şi vrei să înveţi, poţi să ajungi să fii printre cei mai buni.“

A început să lucreze într-un balcon. A făcut rost de o sită, o cadă de lucru, a adunat deşeuri şi s-a apucat să facă hârtie. Timp de patru ani a lucrat prin tot felul de subsoluri şi trei ani nu a vândut mai nimic. Nici nu căuta să vândă. Voia mai întâi să înveţe să facă bine ce făcea, abia apoi să vândă. A fost o perioadă grea, de suprevieţuire la limită. Până în al patrulea an, când Editura Paideia i-a propus o colaborare. A stat la ei aproape jumătate de an. Făcea naveta până la serviciu, cheltuind bani şi pierzând timp pe drum. Dar partea cea mai proastă este că cei de la editură nu i-au dat de lucru, aşa cum îi promiseseră. A fost o altă experienţă tristă pentru Răzvan, care a renunţat la colaborare şi s-a mutat într-un alt subsol. Însă l-au gonit repede şi de aici.

„M-am dus să lucrez şi am găsit lacătul pe uşă“, îşi aminteşte el.

Un om care repară cărţi

În aceeaşi săptămână l-au sunat de la Muzeul Ţăranului Român. Erau de la secţia de expoziţii şi ateliere de creativitate. „Hai, că vrem să facem un atelier“, i-au spus. Răzvan s-a înţeles repede cu Vintilă Mihăilescu, directorul de atunci al muzeului, căruia i-a rămas recunoscător până astăzi. Acum are la dispoziţie un spaţiu mare şi funcţional. E bine şi ca poziţie în oraş, pentru că locuieşte în cartierul Pajura, relativ aproape. Dezavantajul este că nu există lumină naturală şi mai mult aer, iar iarna e foarte frig, pentru că nu există încălzire. Asta contează, pentru că în aer liber, în hambare unde pereţii pot fi daţi la o parte, se face cea mai bună hârtie .

Răzvan îşi împarte activitatea în trei produse distincte în atelier, dar în strânsă legătură: hârtie, tipar şi legătorie. Hârtia se face din deşeuri (orice fel de hârtie bună de reciclat) şi din celuloză, industrială sau naturală. Fie că e deşeu, fie că e celuloză, se înmoaie şi se toacă până se transformă în pastă de hârtie. Se lasă mai mult timp în cada cu apă şi apoi se scoate cu sita. Celuloza devine o peliculă, care e, de fapt, noua hârtie. Conţinutul sitei se întoarce pe o cârpă şi se presează. Apoi teancurile de cârpă/hârtie se aşază în stive.

Tiparul se face în mai multe variante, de la print digital la letterpress (tiparul Gutenberg), gravură în lemn, în plastic şi metal, sau caligrafie. Dacă ai hârtie şi poţi să o tipăreşti, eşti la un singur pas să îţi faci propria carte. Legătoria este ultimul element din acest lanţ. Răzvan face legătorie strict în varianta clasică, dar face şi conservare, şi restaurare. Nu ca specialist, pentru că nu are patalama de restaurator, ci pur şi simplu e un om care repară cărţi.

Artă sau meşteşug

Sunt multe feluri de hârtie pe care Răzvan le face în atelierul lui. Diferenţele încep de la reţeta chimică, care se simte în textură, densitate şi culoare. Răzvan a reuşit să descopere şi să refacă reţete vechi. A pus cap la cap analize de hârtie, a adunat explicaţiile artiştilor, a învăţat tonalităţile culorilor şi a dedus, într-un fel sau altul, mai multe reţete.

De patru ani şi jumătate, Răzvan ţine un workshop la care au participat peste 4 000 de oameni, în marea lor majoritate, copii. Unii dintre ei de vârsta grădiniţei, alţii adolescenţi de 14, 15 ani. Însă nu doar cei care au participat la workshop-uri au învăţat să facă hârtie de la el.

„Am ţinut uşa deschisă la atelier şi a venit foarte multă lume aici“, spune Răzvan. Numai că aproape toţi au venit, au învăţat şi au plecat mai departe. Unii dintre ei chiar fără să-l anunţe. Chiar şi acum caută pe cineva cu care să lucreze cot la cot şi să împartă câştigurile însă, spune el, „oamenii se cam feresc de muncă“. Cei mai mulţi renunţă pur şi simplu după o perioadă în care sunt foarte încântaţi de ce văd la atelier. Alţii fură meserie şi se duc să facă business, un termen pe care Răzvan îl foloseşte ca pe ceva cam trivial, dar nu pentru că afacerile nu i-ar fi pe plac. Cei care au plecat de la el au vrut să folosească hârtia manuală ca pe un paravan, iar comerţul să-l facă tot cu hârtie industrială. E un compromis pe care Răzvan nu-l poate accepta. Desigur, i-ar plăcea să lucreze alături de mulţi oameni, să producă şi să facă comerţ, dar nu poate accepta să înşele. În fond, dacă ar fi acceptat să trăiască aşa, astăzi probabil că ar fi lucrat tot în presă. Mulţi i-au propus tot felul de businessuri, însă n-au avut aceeaşi viziune.

„Lumea înţelege că ei fac hârtie manuală, dar este un simplu spectacol“, spune Răzvan despre cei mai mulţi care i-au propus afaceri. „Asta mă enervează foarte mult, pentru că eu m-am chinuit ani de zile, am fost la târguri şi am spus oamenilor ce înseamnă hârtia manuală.“

Marketing şi hârtie manuală

Timp de trei ani a participat la târguri. Şi-a instalat taraba cu toate tipurile de hârtie pe care le face şi a explicat oamenilor cum şi de ce o face. Răzvan a reuşit să genereze educaţie la propriu. Îi place să spună că a transformat întrebarea: „Ce e cu sugativa asta?“ în întrebarea: „La ce aş folosi hârtie manuală?“ Sensul poate fi mai larg. În primul rând este vorba de recuperarea unui meşteşug foarte vechi. Putem vorbi de tradiţie, de protejarea mediului şi de readucerea în discuţie a cărţii, ca obiect într-o lume digitalizată. Dar partea bună este că oricine poate să îşi facă un caiet acasă, din deşeuri. În fond, cui nu i-ar plăcea să îşi facă hârtie pentru propria carte, şi mai ales o hârtie care ar putea rezista chiar două mii de ani. Dacă ar fi să facem o comparaţie, hârtia industrială are o durată de viaţă de aproximativ 40 de ani, în funcţie de compoziţia chimică. Hârtia lucrată manual trebuie să reziste. Textul tipărit, până să apară era digitală, era ceva esenţial.

„Înainte, când se scria, se scria pentru eternitate“, spune Răzvan. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în Ţările Române o carte costa cam cât două sate. Puţin după anul 1000 şi ceva, d. Hr., în Spania, locul unde s-a făcut prima oară hârtie în Europa, o coală costa contravaloarea a doi boi. „Era valoarea materialului pe care expuneai textul esenţial.“

O casă de hârtie

Răzvan înţelege hârtia manuală în trei feluri: hârtia suport, cea pe care aşezăm informaţii, fie că vorbim de imagine sau text, hârtia-design, cea pe care o folosim la ambalaje şi hârtia-obiect. Hârtia obiect posedă un set de atribute care sunt construite şi folosite într-o gramatică tehnică sau conceptuală. Cu ajutorul acestor atribute se exprimă ceva. În toate categoriile hârtiei se poate gândi setul de atribute ale materialului pentru a face materiale mai puţin sau mai mult rezistente din fibra de celuloză.

„E o logică foarte simplă. În tot sistemul vegetal există fibră de celuloză. Celuloza e sistemul osos al vegetalului. Cu lungimi diferite, cu grosimi diferite, dar ele există. Densitatea lor în tulpină sau în ramuri face ca acel tip de vegetal să fie mai mult sau mai puţin rezistent. Dacă dintr-o masă de fibră de celuloză se poate obţine, prin presare suficientă, un volum în care densitatea şi poziţia fibrelor să fie suficientă, acel obiect poate să fie mai rezistent decât lemnul“, explică Răzvan. În atelier are o bârnă confecţionată din hârtie, care luată pe braţe pare rezistentă şi rigidă. Nu e ca hârtia pe care o vedem zi de zi, ci, mai degrabă, e ca o bârnă din lemn, grea şi rezistentă, dar de un alb imaculat, ca celuloza industrială.

Pe logica aceasta experimenteză de câţiva ani pereţi din hârtie, tencuială din hârtie, bârnă din hârtie, mici căsuţe din hârtie şi vrea să facă o casă-pilot locuibilă cât mai repede. A vorbit cu mai mulţi arhitecţi care s-au arătat foarte interesaţi. Răzvan vrea să realizeze o casă de dimensiuni reale exclusiv din hârtie, inclusiv acoperişul. Spune că este posibil, dacă proiectul îi reuşeşte, ca o casă de dimensiuni obişnuite să ajungă la halucinantul preţ de numai 1000 de euro! Există munţi de deşeuri de hârtie. Răzvan spune că e o prostie că extragem celuloza din copaci. Celuloza bună e în alte plante, nu în copaci. Plante cum ar fi bumbacul, inul şi cânepa au cea mai bună celuloză.

Arte şi meserii

În diferite medii, Supuran e perceput ca artist sau meşteşugar, în timp ce alţii îl văd ca pe un om cu care ar putea să facă afaceri. Deşi cele trei nu se exclud neapărat, Răzvan insistă că este meşteşugar. Ar face afaceri, dar nu în ideea de a vinde lucruri, ci de a construi împreună cu cel care are nevoie de acele lucruri. E posibil ca Răzvan să le pară unora vetust, însă concepţia lui despre cum ar trebui să se facă afaceri este de fapt foarte modernă şi a fost deja semnalată de mulţi afacerişti, cel mai cunoscut dintre ei fiind Richard Branson. Răzvan vrea să construiască lucruri ecologice cu oamenii din comunitate, care ar putea să facă bani cinstiţi şi ar putea să fie utili în interiorul comunităţii din care fac parte. Imaginaţi-vă mai multe ateliere risipite prin toată ţara, unde se lucrează hârtie manuală de toate tipurile, unde se fac elemente de construcţii ieftine din deşeuri şi alte obiecte utile. Într-o societate modernă, Răzvan ar putea avea un succes mult mai mare. A primit propuneri să plece în Anglia, în Franţa şi în Norvegia, locuri unde i s-a promis un atelier, casă şi masă. A ales să rămână deocamdată, însă aceasta nu înseamnă că va refuza şi viitoarele propuneri. Nu-i exclus ca data viitoare când îl căutăm să facă hârtie în altă parte şi poate că o afacere rentabilă şi exact aşa cum i-ar plăcea lui.

Am plecat de la Răzvan la o oră târzie, cu un sentimentul de îndoială, pentru că l-am reţinut din treabă cu întrebările mele. Dar şi cu senzaţia că am întâlnit un om de care sigur vom mai auzi.

Articol preluat din Revista Cariere de august. Pentru detalii legate de abonare, click aici