Trei întrebări recomandate pentru o carieră reuşită
O problemă de inteligenţă emoţională: deosebiţi bucuria de plăcere?
"Am descoperit paradoxul plăcere – bucurie. Explicaţia mea e că plăcerea nu o poţi împărţi, pe când bucuria da. Şi e circular: dacă faci cu bucurie ceea ce faci, ajungi să-ţi şi placă"– notează, printre alte câştiguri obţinute din programul nostru împreună, Daniel Pană, manager în cadrul unui grup bancar internaţional.
Despre ce paradox vorbim?
De la Sigmund Freud încoace, ştim că plăcerea e foarte importantă în relaţia noastră cu lumea. În sensul dat de Freud, principiul plăcerii se referă la faptul că, în primii ani de viaţă, căutăm satisfacerea imediată a impulsurilor primare (foame, sete, furie, sex). Cu timpul, ne spune acelaşi autor, învăţăm să amânăm recompensele (plăcerile) şi să căutăm să ne satisfacem nevoile în forme permise de societate (principiul realităţii). De aici, refulări şi dorinţe inconştiente care ne fac rău…
Popularitatea psihanalizei a contribuit din plin la construcţia socială a credinţei actuale că nu putem obţine performanţe notabile şi nu putem fi fericiţi într-o activitate decât dacă ne place. Secolul XX a dezvoltat progresiv această filosofie şi a transformat-o în dogmă: nimeni nu o mai supune vreunei întrebări, vreunei critici. Visul oricui este să descopere acel drum în viaţă care să-i placă, aducându-i totodată venituri mari, iar foarte mulţi visează la o muncă în care să le placă totul şi continuu.
Ce înţelegem însă prin "îmi place"? Ce trăiri interioare şi ce manifestări ale acestor trăiri desemnăm, de fapt, prin aceste cuvinte pe care le pronunţăm de zeci de ori în fiecare zi?
Încercaţi să vă autoobservaţi în cursul unei zile. Veţi constata o diversitate de trăiri şi de comportamente. Sunt foarte diferite şi totuşi le aşezaţi sub aceeaşi umbrelă lingvistică, generând confuzie în gândurile dumneavoastră, ambivalenţă în atitudini şi demotivare în acţiuni. Dicţionarele reflectă şi întreţin această confuzie: de la senzaţiile obţinute prin satisfacerea nevoilor sexuale sau de hrană, la emoţiile generate de o formă oarecare de divertisment şi la satisfacţia intelectuală a inventatorului care se privează adesea de odihnă, recreere, ori chiar mâncare pentru munca lui, totul e inclus în aceeaşi "oală": plăcerea. Confuzia e şi mai mare atunci când termenul este explicitat prin sinonime, lăsându-se împresia unei identităţi cvasi-totale de sensuri între plăcere, bucurie, amuzament, mulţumire, fericire etc.
Vă amintiţi romanul lui Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer? Găsim acolo una dintre cele mai instructive lecţii de leadership, automotivare şi inteligenţă emoţională (gestiunea propriilor emoţii şi influenţarea emoţiilor celorlalţi).
Recitiţi scena aceasta: după una dintre năzdrăvăniile sale, mătuşa Polly îl pedepseşte pe Tom punându-l să văruiască gardul. După ce îşi rumegă toate frustrările şi fricile (cum să văruiască el, în timp ce copiii ceilalţi se ocupă de lucruri mai interesante şi mai plăcute? şi cum să-l vadă toţi făcând o treabă atât de umilitoare?), Tom începe treaba cu o veselie şi un sârg care mai întâi îi uimeşte pe ceilalţi, apoi îi atrage astfel încât, în scurt timp, copiii se întrec în a-i oferi ce au mai de preţ pentru oportunitatea ( !) de a pune mâna pe bidinea şi a înfrumuseţa gardul mătuşii Polly.
Cel mai neplăcut şi dispreţuit lucru s-a transformat într-o activitate plăcută şi profitabilă, pentru că a fost abordat cu o atitudine care cultivă deliberat creativitatea şi bucuria autostimulate: dacă oricum trebuie să fac un lucru, e mai profitabil să-l fac cu bună-dispoziţie şi imaginaţie, iar acestea depind de cum abordez eu situaţia, nu de alţii. Acesta este "paradoxul plăcere-bucurie" pe care l-a descoperit clientul meu.
Plăcerea din limbajul nostru curent este una pasivă; cea obţinută de Tom Sawyer este una auto-construită. În primul caz, aştepţi ca plăcerea (şi motivaţia care derivă din ea) să vină de la sine, ori să-ţi fie dată, stimulată de alţii; în cel de-al doilea, lucrezi tu însuţi la propria-ţi plăcere şi motivare. În primul caz, te laşi supus total propriilor instincte şi nevoi şi condiţiilor externe; în cel de-al doilea, ai puterea să acţionezi şi să-ţi produci tu însuţi condiţiile plăcerii. În limbajul curent, ne focalizăm pe individ şi pe trăirile sale prezente; în modelul Tom Sawyer ne raportăm la o stare de spirit care poate fi împărtăşită şi dezvoltată într-un grup (leadership).
Eu sunt convinsă că, în loc să risipim timp, energie şi resurse materiale ca să inventăm metode de a produce marionete ce dau rezultate în muncă şi în programele educative doar atâta timp cât li se asigură din exterior condiţiile plăcerii (motivaţia) – iar de multe ori nici atunci –, ar fi mult mai profitabil să investim în a-i ajuta pe oameni (1) să-şi înţeleagă nuanţat diferitele trăiri din spatele lui « îmi place » şi (2) să-şi producă ei înşişi condiţiile plăcerii, diferite întotdeauna şi de la un individ la altul dar şi, în cazul aceluiaşi individ, de la o situaţie la alta şi de la o secvenţă de viaţă la alta.