Sfinxul din Bucegi, natural sau creația omului preistoric?

De Oana Raluca Ghiocel am aflat când am văzut lista parţială a vorbitorilor de la TED Bucureşti 2012. M-a intrigat că este regizor de filme documentare şi m-am întrebat cum de nu văzusem niciun film de-al ei? Totuşi, îmi închipuiam că are multe lucruri de povestit dacă cei de la TED au pus ochii pe ea şi au invitat-o să vorbească. Am încercat să aflu ce fel de filme documentare face? În ce grup de cineaşti români se încadrează? Pe parcus ce mă documentam, mi-a stârnit interesul subiectul ei de studiu, care o pasionează de cinci ani: Omul de Neanderthal. I-am scris, iar ea mi-a răspuns imediat. Mi-a mai spus că în perioada asta lucrează la un film documentar despre peşteri, alături de Cristian Lascu, redactor-şef la revista National Geographic, şi mai are în perspectivă câteva filme despre care putem vorbi. „De asemenea, am în vedere un portal interactiv legat de filmele care prezintă pozitiv România…“, mi-a zis Oana. Conferinţa la care urma să plece era despre lumea antică şi preistorică, iar participanţii, genul de tipi care studiază piramidele şi apar în documentare la History Channel. Am întrebat-o dacă nu ne putem vedea în aceeaşi zi şi i-am promis că nu-i răpesc mai mult de o oră. Spre surprinderea mea, a zis da, şi, la 15:30, ne-am întâlnit la o cafenea din centru Bucureştiului.

Şcoala americană

Oana a plecat în SUA când avea 14 ani, alături de toată familia, din care ea e singura care nu s-a făcut inginer. De mică a fost pasionată de natură, de care a avut parte din plin, pentru că ai ei aveau o casă la Buşteni. Visa să facă filme despre natură şi să scrie scenarii. Numai că, după plecarea în SUA, visurile despre filmele naturaliste în România au început să se estompeze. A păstrat însă legătura cu filmul şi a intrat la Colegiul Emerson din Boston, unde a obţinut diploma de Documentary and Audio Production. În timpul facultăţii a făcut câte trei filme pe an, americanii fiind cunoscuţi pentru accentul pe care îl pun pe practică. În fiecare an criteriile deveneau tot mai drastice, dar i s-au pus la dispoziţie gratuit actori şi suport tehnic. După facultate, s-a dus la Praga şi a studiat un an de zile editare de film şi scenaristică la FAMU. Apoi s-a întors la New York pentru un master de producţie şi scenaristică la Rochester Institute of Technology. Între timp, a devenit tot mai interesată de preistorie, deşi mereu cochetase cu evoluţia omului, cu obiceiurile străvechi, mituri şi legende. A văzut câteva filme documentare la National Geographic despre preistorie, „cu nişte reconstrucţii de toată frumuseţea“, dar parcă nu erau aşa cum şi-ar fi dorit ea. „Nu era o cercetare adevărată“, îmi spune Oana, în timp ce ne bem cafeaua. S-a apucat să se documenteze şi s-a gândit să se întoarcă în România, să studieze peşterile, care au un potenţial uriaş preistoric, dar nefructificat aşa cum ar trebui. Impulsul necesar l-a primit de la Dan Dimăncescu, Consulul Onorific al României la Boston, dar mai ales de la fiul acestuia, Nicholas Dimăncescu, un tânăr şi entuziast regizor foarte pasionat de România, care însă şi-a pierdut viaţa anul trecut în luna mai, în timp ce filma o furtună în zona peşterii Cioclovina, judeţul Hunedoara. Oana îşi aminteşte că, după întâlnirea cu cei doi Dimăncescu, care i-au vorbit foarte frumos despre România, s-a hotărât să vină aici să vadă ce se poate face.

Înapoi în România

Oana s-a gândit să facă un film despre Sfinxul din Bucegi, învăţase la şcoală că este un megalit antropomorf care s-a format datorită eroziunii vântului. Însă avea nevoie de un cercetător pe care să-l convingă să meargă cu ea în Bucegi şi să îşi spună părerea în film. S-a pus pe căutări şi, după ce a urmărit o serie de oameni de ştiinţă, s-a oprit în dreptul numelui Dr. Robert Schoch, profesor de geologie cunoscut pentru studiile sale asupra Sfinxului din Egipt, care au şi dat naştere unor controverse internaţionale. Dr. Schoch crede că celebra statuie faraonică datează dintr-o perioadă mult mai veche, precedentă civilizaţiei egiptene, iar dovezile pe care le-a adus în sprijinul acestei afirmaţii i-a determinat pe mulţi specialişti să îl creadă. Întâmplarea fericită a fost că Dr. Robert Schoch locuia în Boston, la numai cinci minute de Oana. S-au întâlnit şi s-au înţeles imediat. Au venit în România pentru cercetare şi filmare. Oana a încercat să abordeze şi cercetători români, însă, când a luat legătura telefonic cu câţiva, aceştia i-au răspuns că Sfinxul e natural, anulându-i din start subiectul filmului. Însă Oana nu s-a descurajat şi a făcut filmul, pe care abia l-a terminat. „Venind dinspre Babele, profilul Sfinxului din Bucegi se transformă“, spune Oana. „E o femeie care se transformă în bărbat“. Sfinxul mai are un profil pe cealaltă parte, mai puţin cunoscut, orientat de la est la vest. „Când apune soarele, lumina cade la un moment dat pe oribita ochiului“, îmi spune ea. „Figura respectivă aduce cu un om preistoric.“ Lângă Babele mai există o rocă numită Sfinxul Leu, unde geologul american a descoperit un indiciu despre care susţine că nu este natural. Este vorba despre o groapă de diametru mic, dar destul de adâncă, în care se adună apă. Dr. Robert Schoch susţine că acea groapă este făcută de omul preistoric şi că, probabil, era folosită la vreun ritual religios. Indiferent care ar fi adevărul, filmul făcut de Oana, care se numeşte The Mystery of the Carpathian Sphinx, va fi difuzat anul acesta în exclusivitate pe un canal de documentare din SUA, iar în România l-am putea vedea la TVR sau la un alt post cu acoperire naţională. Deşi e imposibil să se emită certitudini, semne de întrebare legate de Sfinxul din Bucegi există. Dr. Schoch a studiat recent un site arheologic fascinant la Göbekli Tepe, în sudul Turciei, despre care se crede că ar fi cea mai veche structură religioasă cunoscută realizată vreodată de om. La Göbekli Tepe, acum peste douăsprezece mii de ani, omul preistoric sculpta animale în piatră şi făcea ritualuri religioase complicate. Noile descoperiri confirmă o ipoteză mai veche care susţine că omul de Neanderthal nu este doar un primitiv care mânuia doar ghioaga, ci şi uneltele de gravură.

Cultul ursului de cavernă

De curând, Oana a început un alt film, alături de speologul Cristian Lascu. Subiect este cultul ursului, o practică religioasă despre care se crede că nu i-ar fi fost străină omului de Neanderthal. În 2006, pe când se afla într-o expediţie cu alţi patru speologi experimentaţi, Cristian a descoperit în peştera Reci, din munţii Bihor, mai multe fragmente de oase de urs, dar şi patru cranii acoperite de calcit, dispuse sub forma unei

40 cruci imperfecte. Cristian a fotografiat totul, a luat probe din crusta de calcit de pe oase şi când s-a întors acasă s-a pus pe cercetări. Aşa a aflat despre ipoteza unui cult al ursului practicat de populaţia preistorică, având ritualuri interesante la care folosea cranii de urşi mai tineri şi oase lungi. Conform datelor furnizate de laborator, craniile descoperite de Cristian Lascu în situl din peştera Reci, despre care se crede că ar fi cel mai vechi, au cel puţin 75.000 de ani. Subiectul a fascinat-o pe Oana, mai ales că a aflat de un ritual similar practicat şi astăzi de populaţia Sami din nordul Europei – care nu mai foloseşte cranii şi oase de urs, ci de ren -, dar şi la populaţia Ainu din nordul Japoniei. Filmul despre cultul ursului ar fi cel de-al doilea al seriei, care, speră regizorul va face în total cinci filme despre preistoria din munţii Carpaţi. Celelalte vor avea subiecte din aceeaşi perioadă şi vor vorbi despre simbolismul omului de Neanderthal şi alte lucruri conexe. Ca orice documentar pentru televiziune, filmele vor avea aproximativ 50 de minute, dar fără o structură strict ştiinţifică, ci vor fi o împletire de poveşti, legende, descoperiri şi travel, sub forma unei investigaţii. Pe măsură ce stau de vorbă cu Oana am sentimentul că în faţa mea nu stă un regizor, ci un istoric care se documentează foarte bine înainte să meargă pe teren. Tot de la ea am aflat despre cercetările realizate de Nicolaescu- Plopşor, un antropolog, etnograf şi arheolog româno-rrom din Oltenia, care pretindea că a descoperit oase de Australopitecus, dar şi urme ale omului de Neanderthal, peste care a dat într-o expediţie din anul 1954 în munţii Şureanu. Nicolescu-Plopşor susţinea că şi România a fost un loc primordial pentru umanitate, ipoteză care ar putea fi confirmată de descoperirile recente. „S-a făcut un cod genetic al omului de Neanderthal şi concluzia a fost că între 1% şi 4% din gena omului actual din Europa provine de la el”, îmi spune Oana. “Concentraţia mai mare a fost în zonele care nu au fost afectate de prea multe migraţii.” Regizorul susţine că omul de Neanderthal avea câteva caracteristici fizice recognoscibile, cum ar fi statura îndesată, nasul mare şi părul blond. Deşi cele mai multe dovezi au fost descoperite în peşteri, nu înseamnă neapărat că omul de Neanderthal trăia mereu acolo, ci doar că acel climat de sub pământ a conservat mai bine urmele sale.

Trebuie să “regenerăm” România

Filmele pe care Oana vrea să le facă în România vor putea avea un efect pozitiv şi ar putea schimba nu doar optica prin care vedem populaţiile preistorice, ci şi moştenirea istorică ascunsă în munţii şi peşterile aflate pe teritoriul ţării noastre. Planurile ei nu sunt legate strict de filmele pe care le va face ea. De curând a înfiinţat firma Hyperion, despre care îmi spune că va avea interesanta misiune de a-i uni pe cercetătorii români cu cei americani. De a-i strânge în acelaşi loc pe oamenii pasionaţi de natură, munte, speologie, istorie şi arheologie, care ar putea forma un grup tehnic româno-american, putând produce filme care sporesc şi promovează imaginea României. Oana crede că România este o ţară spirituală cu totul unică în Europa şi chiar la nivel mondial, dar care are nevoie de mai multă promovare. Până acum este mulţumită de ce i-a ieşit. A reuşit să formeze o echipă frumoasă de peste 20 de oameni dedicaţi, însă pe viitor şi-ar dori să producă mai multe filme din ce în ce mai bune pe care să le aducă în atenţia publicului american şi a celui român. Pasiunea ei pentru film nu se reduce doar la preistorie. I-ar plăcea să facă un film despre Poveştile Peleşului, cea mai cunoscută carte pentru copii scrisă de regina Elisabeta a României, sub pseudonimul Carmen Sylva. În facultate, a scris un scenariu de lungmetraj numit Ciuleandra, o poveste de dragoste care porneşte de la cunoscutul dans, dar se întinde pe câteva decenii. Vara asta s-a documentat pentru un scurtmetraj documentar despre colibe, povestea lor şi a oamenilor care le mai folosesc şi acum în munţii Traşcăului şi în alte zone din Apuseni. Oana crede că, dacă ne-am cunoaşte mai bine strămoşii şi istoria şi dacă am şti de unde venim cu adevărat, ne-am putea îmbunătăţi viaţa de acum considerabil. “Cum ar fi să ne putem cunoaşte rădăcinile genealogice pe mii sau chiar zeci de mii de ani?, se întreabă ea retoric. Cum ar fi să putem accesa o rudă de-a noastră de acum o mie sau o sută de mii de ani? Cum ar fi să aflăm cum trăiau, ce obiceiuri aveau şi ce gândeau?” Întrebările pe care le avem de pus cresc concomitent cu descoperirile pe care le facem. Dacă vom putea aduce în România cercetărori de primă mână, care să lucreze cu cei de aici, şi dacă vom putea să valorificăm comorile ascunse pe acest teritoriu promovându-ne inteligent imaginea, prin filme, cărţi şi articole, român şi românesc ar putea însemna mai mult. Oana a preluat gândirea pozitivă americană, entuziasmul şi spiritul antreprenorial de acolo şi acum vrea să îl amestece cu pasiunea pentru România şi pentru istorie. “America este o ţară de oameni curajoşi, muncitori, care gândesc în perspectivă, de un dinamism ameţitor, spune ea. Aceste elemente le-am încorporat şi în viziunea firmei Hyparion.” După aproape trei ore, îi propun Oanei să oprim interviul, pentru că mai are câteva lucruri de pus la punct înainte de a pleca în America, la conferinţa din California.

Articol preluat din Revista Cariere de octombrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici