Rezoluţiile noului an – între VREAU şi TREBUIE

Dacă brazii şi cozonocii provoacă sigur un entuziasm nestăvilit, mă întreb oare ce sentimente generează de fapt aceste obiective setate la început de an?! Să fie oare fericire şi determinare sau dimpotrivă anxietate şi chiar deprimare? Răspunsul vine dacă ne ascultăm vocea interioară, acea voce prin care vorbim cu noi înşine, într-un neîncetat dialog interior. Cum vorbim, ce cuvinte folosim pentru a ne spune sau a ne reaminti aspiraţiile?

Sunt două moduri de vorbire, modul VREAU şi modul TREBUIE, care reflectă de fapt două moduri cât se poate de diferite de a trăi.

Modul VREAU

Când trăiesc în modul VREAU, îmi stabilesc scopuri pe care vreau să le îndeplinesc ca să fiu mai împlinit, mai bucuros, să am o viaţă mai comodă, să îmi ajut familia. Aş fi fericit să le îndeplinesc, însă dacă se întâmplă ceva rău sau neprevăzut şi planul nu îmi iese, voi fi ok, neîndeplinirea scopului nu îmi va afecta sentimentul valorii personale. Voi fi poate frustrat sau trist, însă cu siguranţă voi trece peste. Să luăm un exemplu simplu: vreau să mă relaxez, să îmi petrec vacanţa pe o insulă, îmi doresc cu adevărat asta, îmi va oferi momente de neuitat cu oameni care îmi sunt dragi. În ultimul moment, se întâmplă ceva care mă determină să anulez călătoria (o urgenţă în familie sau la serviciu sau se anulează zborul). Voi fi dezamagit probabil, însă îmi voi reveni şi voi căuta o altă soluţie de a-mi îndeplini dorinţa: fie o altă modalitate de relaxare sau un alt moment în viitorul apropiat când pot să merg în locul respectiv.

Modul VREAU înseamnă energia de a-ţi urmări scopul, oferindu-ţi în acelaşi timp un spaţiu de libertate interioară care ne permite să fim deschişi la neprevăzut sau alternative.

Modul TREBUIE

Când vorbesc cu mine însumi în modul TREBUIE, obiectivele sună cam aşa (asta dacă sunt într-o pasă „bună” de sinceritate faţă de mine însumi): „TREBUIE să fac perfect proiectul ăsta, altfel nu sunt un bun profesionist” sau „TREBUIE să merg în vacanţă pe insulă, altfel am muncit tot anul degeaba”.

În modul trebuie, scopurile sunt însoţite de ceea ce Albert Ellis (fondatorul terapiei CBT) numea „convingeri iraţionale”. O convingere iraţională duce la o consecinţă negativă îngrozitoare, de obicei generalizantă, pe care o asociez cu lipsa unei realizări. Cu alte cuvinte, atunci când lista de anul nou îl conţine pe „trebuie”, eu voi vizualiza nu doar varianta fericită în care lucrurile respective se întâmplă, ci mai ales o stare catastrofal de nefericită pe care o asociez, iraţional, cu situaţia în care lucrurile nu se vor întâmpla.

Cum mă simt când „mă ameninţ” singur cu aceste formidabile consecinţe, când în oglinda mea interioară scopurile „fericite” merg mână în mână cu cele mai „nefericite” urmări? Stresat, anxios. Viaţa devine o dihotomie, fie foarte bună, fie foarte rea. Mă îndrept stresat către scopuri, cu securea consecinţelor negative care ameninţă să se prăvălească peste mine. În cel mai bun caz, e posibil să nu mă bucur de nimic chiar dacă îmi ating scopurile. În cel mai rău caz, atunci când se va întâmpla ceva negativ, eu voi trăi deja în mod subiectiv şi amplificat consecinţa negativă pe care am anticipat-o. Dacă nu reuşesc să merg în vacanţă pe insula dorită, voi fi copleşit de credinţa negativă (iraţională, dar puternică) că am muncit degeaba, că mereu muncesc degeaba, şi voi simţi depresie sau furie.

Ce pot să fac?

Un prim pas ar fi să îmi identific tipurile de trebuie, de imperative pe care le folosesc când îmi formulez dorinţele. Albert Ellis, inspirat de Karen Horney, propune 3 tipuri de imperative necondiţionate:

1. Imperativele orientate împotriva propriului sine: „Trebuie să fiu acceptat ca lider….trebuie să fiu perfect în ceea ce fac”. Emoţiile asociate cu aceste imperative sunt anxietatea, lipsa de valoare, dispreţul de sine atunci când nu ne ridicăm la înălţimea propriului imperativ.

2. Imperativele orientate împotriva celorlalţi: „Trebuie ca ceilalţi să mă iubească aşa cum sunt, să mă aprobe tot timpul, să fie sensibili la nevoile mele”. Aceste imperative vin însoţite de sentimente de furie, ură, provoacă certuri sau violenţe. Gândiţi-vă la cuplurile în care cel puţin unul dintre parteneri crede că ştie cum trebuie să se comporte celălalt.

3. Imperativele îndreptate împotriva mediului: „Trebuie să existe mai multă echitate la locul de muncă…mai multă civilizaţie în societate…mai multă ordine în trafic”. Când convingerile noastre sunt marcate de aceste imperative, devenim uşor intoleranţi, deprimaţi, mânioşi.

Iar pasul următor este să învăţ să vorbesc cu mine însumi altfel, prieteneşte, fie în mod curios (întrebându-mă oare de unde am deprins aceste imperative), fie cu empatie (uitându-mă dincolo de imperative, la nevoia mea profundă din spatele scopului), fie raţional (disputându-mi cu argumente convingerile iraţionale).

Relaţia cu propriile dorinţe ne poate face fericiţi sau nefericiţi. Diferenţa, ca în orice altă relaţie, este „tonul” cu care ne vorbim nouă înşine.

Ștefania Antone este trainer și consultant AchieveGlobal.