Povestea Maruca sau întoarcerea la bunul statut social al hainelor pe comandă

Haina pe care-o porți nu te face mai deștept dar îți influențează categoric starea de spirit și încrederea în forțele proprii. Cel mai important pas în a fi frumoasă într-o ținută este să te simți bine în ea! De aici a plecat și povestea Maruca. „Pe vremuri era un motiv de statut social ca oamenii să-și facă hainele la croitor. Dacă luăm cuvântul croitorie și ne gândim la ce însemna de fapt croitorie pe vremuri da, eu asta fac. Custom made. Nu îmi place să fac lucruri de serie”.

La atelier au venit inițial prietene de ale ei, care au recomandat-o mai departe, a mers la târguri.
„Cu hăinuțe pentru copii și jucării croșetate: așa am început. Eu și mama mea croșetăm. E o bucurie pe care am păstrat-o de când eram copil”.

După primele participări la târguri Ionela a observat că femeile nu cumpărau haine pentru fetițele lor. „Am vândut mai multe haine de femei și jucării croșetate. După primul târg am zis că nu se poate așa ceva”.

Ionela Lupu este printre „norocoșii” care au experimentat dezvoltarea afacerii cu fonduri europene. A angajat trei croitorese și o contabilă. Cu fonduri europene și-a cumpărat echipamente – mașină de cusut, de sulfilat, generator de aburi, mașină de butoniere, de cusut nasturi…
„Fondurile europene m-au ajutat să supraviețuiesc la început. Am depus proiectul cu necesarul de echipamente. M-am dus și am intrat în tăvălugul asta. Am refăcut lista cu echipamente pentru a mă încadra în suma disponibilă. În noiembrie mi-au venit echipamentele și în decembrie mi-au decontat banii. Așa se întâmplă întotdeauna mai întâi plătești și apoi ți se decontează”.

Primii ani au fost foarte grei pentru Ionela Lupu care se plânge la fel ca majoritatea antreprenorilor români de faptul că „nu mai găsești oameni conștiincioși care să își facă treaba”. Apoi proprietarii școlii unde învață fiica sa au rugat-o să le facă uniformele, lucru care i-a adus o „gură de aer” în afacere. Ulterior a mai primit comenzi de la încă două școli. „Pe perioada verii sunt un pic mai relaxată pentru că pot să îmi acopăr cheltuielile dar am adus bani de acasă o lungă perioadă de timp. Soțul meu m-a susținut. Am avut momente în care îmi puneam tot felul de întrebări dacă merită sau nu să merg înainte. Acum afacerea se autosusține” povestește Ionela Lupu.

Importul din China, Turcia, sezonul reducerilor, toate adunate sunt elemente care descurajează începerea unui business cu haine făcute pe comandă. „Eu mă adresez femeilor care nu vor să fie îmbrăcate la fel cu încă 100 de persoane și femeilor care vor să poarte haine pe dimensiunile lor. Vin foarte multe femei care vor își modifice hainele cumpărate din comerț. E mai multă muncă să modifici un lucru decât să-l faci de la capăt. Observ că, din ce în ce mai multe femei își doresc haine construite pe măsurile lor. Am cliente care vin cu țesătura lor, altele mă lasă pe mine să aleg. Femeia își dorește din ce în ce mai mult haine gândite pentru ea.”

Purtarea unei haine făcute pe comandă este un obicei care trebuie înțeles și educat. E nevoie de timp. Timp pentru „configurare“, timp pentru probe, pentru execuție… În nici un caz actul în sine nu trebuie să fie un motiv de stres, și nu e o „urgență” pe care s-o rezolvi în timpul programului. De aceea, prima rochie pe comandă e o introducere bună în lumea „su misura”.

Fascinată de tradiții

Ionela Lupu își amintește cu plăcere de copilărie, de bunica care a învățat-o să tricoteze și să croșeteze. Din mâinile ei ies adevărate „bijuterii” croșetate. „Fetița mea e foarte încântată de jucăriile croșetate. Am văzut la târguri bucuria oamenilor care le vedeau și acest lucru m-a determinat să le fac în continuare, să-i bucur pe copii. Dacă eu nu am timp să le croșetez, cu siguranță, eu le închei (asamblez). Mama nu face asta fără mine”.

Ionela Lupu spune că și-ar dori ca acest meșteșug al jucăriilor croșetate să nu se piardă. „Am căutat în toate satele de pe lângă București femei care să croșeteze și nu am găsit. Una dintre femeile care și-a dorit să lucreze, a venit aici în atelier, i-am arătat cum se face și a zis că e prea greu. M-am gândit că o să-mi fie ușor să găsesc mână de lucru printre femeile de la țară, obișnuite cu lucrul de mână dar…. Mai lucrează cu noi o mătușă de la Severin. Îmi pare rău că se pierde acest meșteșug. Tradițiile noastre sunt atât de frumoase și lucrurile pe care le-am moștenit de la bunici ar trebui să fie transmise mai departe”.

Ionela Lupu mai are o pasiune: colecționează piese de port popular pe care le recondiționează și le poartă cu mândrie. „Am rămas cu fascinația asta. Strâng ii, oprege (n.r. catrințe), fote. Îmi place să le port. Unele le-am făcut fuste pe care le port zi de zi. Opregele le port peste pantaloni. Sunt specifice Olteniei”.

De ce Maruca

Numele atelierului este inspirat de povestea prințesei Maruca Cantacuzino. „Era o femeie sofisticată, liberă, independentă, chiar vizavi de relațiile ei cu regina. O femeie care întotdeauna își spune părerea și era asumată. Veneam de la Ploiești cu sora mea și ea îmi povestea de Maruca Cantacuzino. Și eu chiar îmi căutam nume pentru firmă. Și am zis: asta e. Am numit firma Maruca Atelier.”

Ionela Lupu este absolventă de științe economice și spune că „face parte dintre cei pentru care au decis în mare parte părinții”. „Tatăl meu a terminat liceul economic și cu siguranță mi-a vrut binele atunci când m-a îndemnat să urmez și eu științe economice. Lui i-a mers bine și s-a gândit că și pentru copilul lui va fi bine dacă face liceul economic și științe economice. După ce am terminat științe economice în Timișoara, în 1995, mi-am dorit să urmez facultatea de psihologie. Cred că aveam nevoie să mă cunosc eu mai bine pe mine. Dar între timp s-a făcu sora mea psiholog. Am psihologul în casă”.

O colegă a îndemnat-o apoi să se specializeze și să fie și mai bună în meseria sa. Atunci a urmat și un master de analiză economică și financiară. A fost contabil șef la doi ani după ce a terminat facultatea și director economic după alți doi ani. A urmat o perioadă de zece ani în care a fost director de zonă la Elmec, (distribuitorii Nike în România). În București a ajuns în 2005. „Mi-a plăcut foarte mult acea perioadă, să lucrez cu oamenii, să dezvolt echipe, să le organizez, să avem rezultate. Am avut o ascensiune destul de bună. Mi-a plăcut foarte mult iar eu nu m-am dezlipit cu totul de cifre. Încă mai țin o contabilitate, încă citesc legislația, cred că mi-a intrat în suflet”.

Până la urmă tatăl a avut dreptate.