Paramedic în zone defavorizate
L-am întâlnit pe Ferencz în aeroportul Henri Coandă, cu două ore înainte să urce în avionul cu destinaţia Erbil, în Kurdistanul irakian. Mă aştepta cu laptopul deschis, pregătit să-mi arate câteva fotografii din expediţiile umanitare la care a luat parte din 2005 încoace. Ferencz este paramedic de doisprezece ani, absolvent al Şcolii Sanitare „Carol Davila“ din Tg. Mureş, specializat în misiuni umanitare în zone excepţionale, unde nu se pune problema de asistenţă medicală în mod curent. Pentru că şansa i-a surâs, a făcut parte din SMURD la scurt timp de la înfiinţarea acestui serviciu şi a avut ocazia să înveţe de la cei mai buni. Apoi a simţit combinaţia dintre aventură şi medicină în cadrul misiunilor de salvare pe elicopter, efectuate în premieră de SMURD.
În 2005 a plecat în prima misiune umanitară în Guyana, al treilea cel mai mic stat independent din America de Sud, după Uruguay şi Surinam. Alături de doi colegi temerari, toţi experimentaţi în domeniul medical, şi-au cumpărat biletele de avion cu banii din buzunar şi cu ce au reuşit să colecteze de la prieteni. „A fost cea mai solicitantă ieşire şi totodată cea mai îndrăzneaţă“, îşi aminteşte Ferencz, care-mi vorbeşte pe un ton cald ce contrastează cu frigul din aeroport. Destinaţia Guyana nu a fost aleasă întâmplător, legătura fiind făcută cu ajutorul unui misionar creştin care dezvolta un proiect cu amerindienii din zona lanţului muntos Roraima, situat la graniţa dintre Brazilia, Venezuela şi Guyana. Ştiau ce nevoi au oamenii de acolo şi şi-au imaginat că vor străbate trasee dificile, pe un teren complet necunoscut. Ajunşi în Guyana au luat legătura cu un pilot de avion de mici dimensiuni, care i-a dus într-un sat din inima junglei sud-americane. Deşi bine pregătiţi din punct de vedere medical, dotarea logistică a echipei a fost relativ precară, fiind nevoiţi să străbată jungla fără GPS şi cu un emiţător radio care nu era uşor de folosit. „La început am folosit radio emiţătoare walki-talki, care nu ştiu din ce cauză au murit dintr-odată“, povesteşte paramedicul. Apoi s-au folosit de reţeaua radio de care dispunea fiecare sătuc din junglă în parte. Însă era o soluţie greoaie, deoarece ori bateria era slabă, ori semnalul era prost sau altcineva intra în discuţie pe aceeaşi frecvenţă. „Cu multă răbdare, abia reuşeam să luăm legătura cu baza aeriană şi cu pilotul avionului.“ Legătura cu pilotul trebuia menţinută în continuare, deoarece planul era ca acesta să revină la anumite intervale de timp cu provizii şi medicamente, dar de fiecare dată în alt loc, schiţat într-un caiet. O vreme s-au deplasat cu ATV-urile, care deveneau imposibil de utilizat când vegetaţia junglei era foarte deasă. Lui Ferencz i-a plăcut cel mai mult în Makaholu, un sat de la poalele munţilor Roraima. Accesul este foarte greu, pentru că nu există căi de comunicaţii, iar avioanele mici abia dacă pot ateriza pe drumuri trasate de roţile căruţelor. Aici echipa a fost cea mai motivată să îşi completeze cunoştinţele medicale. În fiecare sat în care au ajuns, primele zile au fost cele mai aglomerate. Oamenii se înghesuie să primească asistenţă medicală, cei mai mulţi dintre ei reclamând probleme dentare, însă curiozitatea îi împinge să-i vadă la faţă pe oamenii albi. „Uneori aveam chiar şi 100 de pacienţi într-o singură zi“, îşi aminteşte Ferencz. „Ţin minte că se înnopta şi lămpile atrăgeau insectele. Era un semn că trebuia să ne oprim, pentru că era imposibil să lucrăm. Pur şi simplu insectele intrau în gura oamenilor.“ Dar în aceste aventuri nu lipsesc şi cazurile de eroism pur, cum este cel din satul Vaipa, când au salvat în ultimele clipe de viaţă un băieţel în jur de 5-6 ani, înţepat de un scorpion.
Aventură în inima moartă a Africii
În 2006 a urmat o expediţie în Ciad, o ţară situată în centrul Africii, unde climatul este preponderent deşertic din cauza distanţei mari faţă de ocean. Nu doar clima aspră, care îi determină pe unii să numească Ciadul inima moartă a Africii, dar şi situaţia politică şi socială este foarte complicată. Ţara adăposteşte nu mai puţin de 200 de grupuri etnice şi lingvistice diferite şi a fost martora unor războaie civile. Săracia, corupţia şi conflictul sunt la ordinea zilei, iar pentru o simplă fotografie îţi poţi risca viaţa, pentru că fotografierea este complet interzisă. Ferencz consideră expediţia africană drept cea mai cruntă dintre toate. Timp de 30 de zile au lucrat la foc continuu într-o tabără de refugiaţi, apoi s-au mutat într-un sat uitat de lume, numit Bere. Oamenii nu au buletine sau alte acte. Ca să-şi ateste identitatea socială îşi gravează pielea cu tăieturi pline de semnificaţii, iar lipsurile sunt atât de acute, încât oameni în toată firea se ceartă pentru un PET gol de suc. Echipa sosită din România s-a alăturat unui medic american, care înfiinţase un spital după ce primise sprijin financiar din SUA. „Medicul american muncea fără să îşi ia nici măcar o singură zi liberă, indiferent dacă era sărbătoare sau zi de odihnă“, povesteşte Ferencz. Pur şi simplu nu putea deosebi ziua de duminică de cea de luni, pentru că lucra non-stop. „Când am aflat despre ritmul său de lucru ne-am hotărât să ne ducem să-l înlocuim măcar pentru puţin timp. Şi chiar am avut succes, pentru că a reuşit să plece două săptămâni împreună cu soţia. Echipa din România a lucrat în spitalul lui de campanie timp de 30 de zile.“
În Ciad a vrut să înfieze un copil orfan ai cărui părinţi muriseră în războiul civil din 2005. Însă birocraţia era imposibilă şi s-a dat bătut. Într-o zi, paramedicul s-a simţit slăbit. Avea o stare inexplicabilă de moleşală. La două zile s-a repetat. Şi-a luat o probă de sânge şi i s-a confirmat că avea cea mai periculoasă formă de malarie. „În orice expediţie se aplică vaccinurile pentru febra galbenă şi alte tipuri de boli, dar pentru malarie nu există. Totuşi, virusul malariei nu este neobişnuit pentru un stat primitiv din centrul Africii, iar medicul e contaminat din trei în trei luni. E ca un fel de gripă“, spune Ferencz. Din păcate, boala a recidivat după trei săptămâni, când deja se întorsese în ţară. Concomitent cu al doilea episod de malarie, paramedicul a facut şi hepatită A. Foarte repede a intrat în comă hepatică şi a fost internat la terapie intensivă. Medicii îi mai dădeau câteva ore de viaţă. Dar într-o noapte boala a dispărut şi valorile astronomice alte temperaturii corporale au scăzut brusc. În două săptămâni era din nou în picioare. Cam pe atunci a fost nevoit să părăsească SMURD-ul, deoarece trebuia să se refacă, şi convalescenţa a durat doi ani. „Practic, mi-am crescut ficatul la loc“, îşi aminteşte paramedicul.
Nici atunci, nici altă dată familia sa nu s-a lăsat intimidată, iar soţia sa a acceptat situaţia şi l-a ajutat să treacă peste momentele grele. Mai mult, acum continuă să îl susţină în planurile pe care şi le face.
Au urmat două expediţii în Nepal. Prima a fost în 2008, unde românii au stat patru săptămâni, într-o localitate numită Nunthala, undeva la 2 500 de metri altitudine. Şi în Nepal condiţiile de igienă sunt precare, iar periuţa şi pasta de dinţi sunt o raritate. Într-o zi un copil de şase luni a fost adus de mama lui în stare gravă. Copilul nu fusese niciodată spălat pe cap şi avea o infecţie avansată, supurentă şi era foarte aproape de septicemie. I-au spălat şi curăţat rana, care după două săptămâni s-a cicatrizat. Anul trecut, la a doua expediţie în Nepal, Ferencz l-a revăzut pe băiat sănătos şi în plină formă. „A fost o experienţă grozavă“, mi-a mărturisit.
Check in-ul pentru avionul lui Ferencz se apropie de ultimele minute. În câteva ore va fi în Erbil, unde se va urca într-o maşină de teren care-l va duce într-o tabără de extracţie petrolieră a unei multinaţionale canadiene. Acolo va sta şase săptămâni, timp în care va trebui să acorde primul ajutor sondorilor care lucrează într-un mediu de mare risc, departe de orice unitate medicală specializată.
