Păcătosul care şi-a învins demonii în deşert

Paul Dicu e genul care face flotări în pumni, direct pe ciment. Nu pentru că vrea să facă spectacol, ci pentru că vrea să le demonstreze celorlalţi că se poate. În adolescenţă, era sfrijit şi fricos, aşa că taică-su’ i-a dat un şut în fund şi l-a trimis pe pista de alergare. Era maniera lui de a-i spune că îl iubeşte. Tocmai ce-şi luase buletinul şi se pregătea pentru liceul de marină. A început cu alergări medii, de 5.000-10.000 de metri, şi şi-a dat seama că poate mai mult. Trei ani mai târziu, s-a apucat de arte marţiale, oarecum pe ascuns. Se antrena cu profesorul Craiu, din liceu, la Clubul Sportiv Şcolar din Constanţa. Însă traiectoria vieţii lui, care începea să prindă contur pe la 17 ani, nu a fost deloc liniară. A terminat liceul şi a plecat în voiaj, ca mulţi alţi constănţeni, deşi ar fi vrut mai mult să piloteze avioane. Liceul nu i-a plăcut, însă marinăria da. A plecat în voiaj imediat după bac, dar a fost obligat să se întoarcă în ţară pentru armată. Apoi a revenit la marinărie pentru alţi câţiva ani, timp în care a călătorit în ţări precum Japonia, Thailanda şi Coreea de Nord. Dar „nu era drumul lui“, după cum a spus în emisiunea Generaţia cu cheia de gât, de la B1 TV. Şi a renunţat definitiv. Fiind un om al contrastelor, Paul s-a gândit că trebuie să se facă judecător şi s-a dus la Facultatea de Drept, pe care a şi terminat-o. A dat examen la Institutul Naţional al Magistraturii şi a picat pentru numai câteva puncte.

Ministerul Justiţiei a pierdut un judecător atipic, constănţenii au câştigat un instructor de arte marţiale dedicat şi determinat. De-a lungul timpului, s-a antrenat cu maeştri din Franţa şi Austria. Din 1995 a studiat cu maestrul Alain Floquet, 8 DAN aikibudo, elevul direct al lui Yoshio Sugino şi Minoru Mochizuki, doi dintre cei mai mari maeştri japonezi.

Instructor şi elev

Dacă se pregăteşte pentru ceva special – stagii, seminarii, concursuri -, Paul face cam patru sau cinci antrenamente pe săptămână. În perioadele competiţionale însă, ajunge la opt sau nouă antrenamente. Pentru Marathon des Sables a început să se antreneze cu opt luni înainte. Aleargă câte 60 sau 120 de kilometri pe plajă în fiecare săptămână, însă nisipul nu îl ajută prea mult, pentru că e tare şi terenul e plat. Completează la sala de forţă, unde trage de fiare şi face antrenamente de dinamică. Dacă are vreun stagiu tehnic în aiki, face câte şase sau opt ore de antrenament pe zi. Altfel nici nu se poate. Aikibudo este o artă marţială provenită din aikijujitsu-ul Daito-ryu, care a fost pusă la punct de Minoru Mochizuki, elevul direct al lui Morihei Ueshiba, fondatorul Aikido-ului. „Este o formă de luptă completă, fantastică, lipsită de echivoc“, spune Paul. „Te descoperi pur şi simplu, n-ai cum să faci confuzii.“ Katori Shinto Ryu este cea mai veche şcoală de arme din Japonia, fondată pe la 1370. Este axată în principal pe arta sabiei, despre care Paul crede că e cel mai bun modelator personal. „La fel şi aici, nu prea ai cum să minţi şi să faci rabat, din simplul motiv că sabia taie. Rău“, spune el. Paul e instructor şi elev în acelaşi timp. „Dacă te opreşti din pregătirea ta, se simte imediat în rândul elevilor şi miroase urât.“ Antrenamentele sunt un fel de şedinţe de dezbrăcare, în care fiecare vine să se vadă aşa cum e. Fără funcţii, grade sau titluri. Oamenii vin la sală să înveţe, să se descopere. Lui Paul îi place cel mai mult să lucreze cu copiii. Uneori îi compară cu nişte figurine din plastilină, pe care le modelezi nu aşa cum vrei tu, ci aşa cum te obligă responsabilitatea. „Fiindcă, dacă nu-i modelezi cum trebuie, la fel ca plastilina, apar fisuri“, explică el. Cu adulţii poate fi mai complicat, depinde de aşteptările pe care le au. Mai întâi trebuie să-i scape de prejudecăţi şi să-i facă să înţeleagă că nu câştigă nimic la sală, doar se construiesc pe sine. Unii vor rezultate imediat, vor să confirme. Şi e greu să-i înveţe că nu au cum să se facă de râs. „Alţii cedează pe drum, asta-i viaţa“, explică Paul. „Până la urmă, nu e pentru toţi.”

Până-n pânzele albe

După revoluţia din decembrie, sportul românesc a fost, mai mult sau mai puţin, tras pe linie moartă. Cu excepţia fotbalului, care aduce bani mulţi şi repede. Astfel că problemele cu sălile de sport şi lipsa lor sunt la ordinea zilei. Începând cu anul 1996 şi până acum, instructorul a reuşit totuşi să facă antrenamente în sala Colegiului Mircea cel Bătrân din Constanţa. “Toată lumea ştie că în România educaţia şi sportul sunt un fel de anexe neimportante”, spune Paul. “Avem alte priorităţi, nu?” A renunţat să se bazeze pe autorităţi şi a continuat să meargă mai departe. Sponsorizările vin greu, sunt rare, sala se ţine din cotizaţiile membrilor şi din donaţii modice. Uneori chiar el aduce bani de acasă pentru chirie şi stagii. Într-un fel îmbrăţişează situaţia tot ca pe un fel de antrenament. Are elevi pe care-i antrenează de la mijlocul anilor ’90, iar alţii au copii, care vin şi ei la antrenament. Câteodată nici lui nu-i vine să creadă. Dar nu are mereu succes. La un moment dat, a avut un elev absolut spectaculos. „Motivaţie, frumuseţe, tenacitate, avea tot“, povesteşte Paul. Dar, după ce a obţinut centura neagră, s-a oprit, iar Paul n-a putut să facă nimic. „Am încercat enorm să-l conving, spunându-i că abia de-aici se deschide uşa”, îşi aminteşte instructorul. S-au întâlnit după câţiva ani, însă fostului elev îi dispăruse strălucirea de altădată. Japonezii spun că dintr-o sută rămâne pe cale unul singur. Pe alţii însă a reuşit să-i convingă, dar nu e deloc uşor. Toţi au probleme şi obstacole de trecut. „La urma urmei, ăsta e rolul tău, să-i faci să ridice genunchiul de jos. E mult de vorbit, fiecare are cheiţele lui, pe care eşti dator să le vezi.”

Marathon des Sables

Într-o noapte, Paul s-a întors acasă foarte târziu după o beţie straşnică făcută cu prietenii. Pentru că n-avea somn, a pornit calculatorul şi a început să navigheze pe internet. Întâmplător, a dat peste site-ul competiţiei Marathon des Sables, care are loc în Maroc, şi s-a înscris, fără să stea pe gânduri. Abia a doua zi dimineaţa şi-a dat seama ce făcuse. Pentru că a învăţat multe din şcoala japoneză, care preţuieşte onoarea, Paul nu a putut să dea înapoi. Când le-a spus prietenilor că vrea să alerge în maratonul nisipului, ei i-au spus: „Bă, prostule, acolo au murit oameni“. Dar tot ei l-au ajutat să strângă câteva mii de euro ca să-şi plătească taxa de participare. În fiecare an, deşertul din vestul Saharei găzduieşte pentru o săptămână Maratonul nisipului, una dintre cele mai dure competiţii din lume de orice gen. Peste 600 de atleţi din peste 30 de ţări se aliniază la startul cursei, care durează o săptămână, timp în care se aleargă între 38 şi 85 de kilometri pe zi. De regulă, cursa începe la sfârşitul lunii aprilie şi ţine până la începutul lui mai. Se aleargă pe dune, pe munţi şi cu rucsacul de 10 kilograme în spate, uneori la peste 50 de grade Celsius. E mai mult decât un maraton în etape. În timpul cursei, se mănâncă numai hrană liofilizată, un fel de geluri cu carbohidraţi, oribili la gust. Cea mai cumplită etapă este în ziua a treia, lungă de 85 de kilometri. Cursa începe la nouă dimineaţa şi se termină noaptea târziu, când temperatura scade la patru grade Celsius. E o luptă cu sudoare, lacrimi şi sânge. Din cauza efortului prelungit, gândurile o iau razna şi derapajul pândeşte după fiecare dună. Unii sportivi ajung la sosire, alţii clachează şi sunt luaţi cu elicopterul, iar alţii fac atac de cord şi se întorc acasă în saci de plastic. Sunt şi atleţi care se rătăcesc, dar mai sunt unii care se autodepăşesc şi revin în alţi ani. Pentru Paul Marathon des Sables a fost una dintre cele mai năucitoare experienţe. Cursa este atât de dură, încât, după ce a dus-o până la capăt, a simţit că s-a mai născut o dată. Arşiţa deşertului a lucrat pentru el ca un foc purificator. Acum viaţa lui se împarte între perioada de dinaintea cursei şi cea de după. A alergat la Marathon des Sables în 2011, fiind primul român care a reuşit această ispravă. Anul următor s-a întors să alerge pentru Asociaţia Inima Copiilor, o organizaţie care strânge fonduri pentru copiii cu probleme cardiace. Paul e sponsorizat de ING Asigurări, iar banii care se strang de la oameni se duc la Inima Copiilor. Aşa şi-a adus contribuţia la construcţia unei secţii de terapie intensivă la spitalul Marie Curie.

Ce îl motivează

Paul aleargă pe asfalt, la munte, în deşert sau pe plaja din Constanţa. A început să alerge, pentru că şi-a dorit să se împace cu părinţii. Era o formă de a le cere iertare, după ce a trăit o perioadă când nu le-a fost mereu alături, deşi ambii aveau probleme de sănătate. De asta se şi consideră un om păcătos, situaţie care l-a împins către ceva năprasnic, la limită, să se simtă iertat. În Sahara a învăţat ce însemnă umilinţa şi ce înseamnă să-ţi urmezi visul. Şi a învăţat că tatăl lui a avut dreptate, şi el s-a înşelat. Acum aleargă pentru copiii de la asociaţie, şi asta îl ajută să se împace cu sine şi îl onorează. La maratoane s-a folosit mult de disciplina şi inteligenţa tactică pe care a învăţat-o din arte marţiale. „Am întâlnit oameni care se plâng, se vaită, dar nu se ridică de jos, caută doar să-şi motiveze nerealizările“, spune el. Desigur, nimic nu e uşor, dar la un moment dat poate deveni. „În Japonia mulţi oameni au pe birou un tratat de tactică şi tehnică de sabie, scris de un mare luptător al Japoniei pe la 1600. Este cartea celor cinci cercuri, Go Rin No Sho, şi, totodată, unul dintre motivele pentru care Japonia a renăscut din cenuşă şi este acum una dintre marile puteri ale lumii. Paul crede că românii se plâng prea mult şi se aşteaptă ca lucrurile să le iasă repede şi uşor. Şi spune că suntem lacomi şi leneşi şi nu avem răbdare să construim. El însă se ţine departe de mentalitatea asta şi încearcă să o schimbe, deşi a primit multe încercări la viaţa lui. Ultima a fost un accident de motocicletă, în mai, 2011, la numai trei săptămâni după ce s-a întors de la Marathon des Sables. Era aproape de intrarea în Tulcea, printre curbe, când o maşină i-a intrat în faţă, pe sensul lui de mers. A tăiat curba şi s-a ales cu o gaură în muşchi, dar osul n-a fost afectat. Emisiunea despre el cu eroii de la Discovery a fost făcută la două zile după accident, motiv pentru care Paul apare mereu stând jos. Desigur, accidentul nu îl împiedică să se ducă iar în Maroc la mataron, mai ales că acum nu mai aleargă doar pentru el, ci şi pentru copiii cu probleme la inimă. Între timp, continuă antrenamentele de arte marţiale, deşi uneori are probleme cu locaţia. La data când scriu acest articol, Paul se pregăteşte pentru discursul pe care îl va avea la TED Bucureşti şi urmează să plece în Maroc pe 18 decembrie.

Articol preluat din Revista Cariere de noiembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici