Omul orchestră al cinemaului românesc

În anul 2000, nu s-a făcut niciun film în România. Existau doar două festivaluri de profil: DaKino şi cel de la Costineşti, tot mai slab organizat. Tudor Giurgiu suferea din ce în ce mai mult. Pe de o parte, Clujul era trist, gri, un oraş unde nu se făceau investiţii şi nu se întâmpla nimic. Pe de altă parte, Clujul era oraşul cu cei mai mulţi cinefili din ţară, cei de acolo văzând de două ori mai multe filme pe cap de locuitor faţă de Bucureşti, potrivit statisticilor.

Or, Tudor, la începutul poveştii mic cinefil clujean, terminase Regia. A intrat, crede el, din întâmplare, pentru că 1990 a fost un an când s-au deschis porţile ATF-ului şi au ajuns acolo foarte mulţi oameni dintr-un foc. Tudor nu a avut o medie foarte mare. Nici nu văzuse atâtea lungmetraje pe câte văzuseră alţi colegi de-ai lui. ATF-ul a fost pentru el prima şcoală. A doua era la Cinemateca Eforie, unde s-a îmbuibat cu filme.

Tudor începuse să meargă cu scurtmetrajele lui în străinătate, întâlnea producători şi îi era tot mai clar că meseria asta înseamnă networking, să-ţi prezinţi proiectele, să te întâlneşti cu distribuitori, să-i convingi de proiectele tale, dar asta nu se putea face mereu ducându-te în străinătate. Din motivele astea adunate s-a gândit că trebuie inventat un festival. De unde vine numele Transilvania? S-a sfătuit cu alţii mai deştepţi şi la vremea aia Cluj şi România nu spuneau mare lucru, pe când Transilvania purta un bagaj mitic şi rezona altfel pentru oaspeţii străini. Era un bun cârlig de marketing.

L-au organizat la trei săli din Cluj: Republica, Arta şi Victoria. Au avut peste 40–50 de filme, au fost oaspeţi, a venit critică, au avut materiale şi cataloage. Potrivit lui Tudor, a fost ediţia la care s-au pregătit cel mai bine, pentru că au avut doi ani la dispoziţie să îl organizeze.

Maniacul detaliilor

TIFF-ul a crescut organic, s-a făcut cu resurse tot mai mici şi ei nu au cerut de la bun început bani publici. Au drămuit totul. Finanţare de la CNC au primit abia în al doilea an, nici nu se punea problema să se câştige salarii. Festivalul a început să crească în momentul în care Ministerul Culturii şi-a propus să-l finanţeze, în timpul mandatului Monei Muscă. Pentru ei era un proiect strategic. Şi primăria a considerat la fel. Având finanţare, s-au şi extins, au făcut mai multe proiecte, a devenit un amplu festival al oraşului, cu foarte mulţi invitaţi. În primul an, s-a lucrat de drag. Acum oamenii din staff sunt plătiţi, dar sentimentul ăsta s-a păstrat. „Nu e un eveniment unde prestezi ca la un serviciu, ci vii pentru că e plăcerea de a lucra într-un grup, e o stare specială, spune Tudor. E greu să fii capul limpede al festivalului”, adaugă cineastul. El face un fel de precrisis management. Încearcă să anticipeze ce s-ar putea întâmpla, însă ceilalţi colegi nu se gândesc, pentru că ei sunt prinşi să rezolve problemele de zi de zi, au agendele lor. Cel mai greu îi e să facă departamentele să relaţioneze, să-i pună pe oameni să nu-şi rezolve doar problemele lor, să se gândească la faptul că fiecare e strâns corelat cu activitatea altuia şi să vadă ceea ce alţii nu pot vedea. De multe ori crede că organizarea bună la TIFF vine din detalii. Lui Tudor îi plac, se declară un maniac al lor. Lucrurile trebuie să fie făcute cum trebuie. De multe ori, oamenii dintr-o astfel de organizaţie nu gândesc neapărat că publicul le este client, iar în momentul de faţă publicul e tot mai „demanding”. An de an, vrea condiţii, bilete online, filmele să înceapă la timp, iar toate astea ţin de o etică şi de un set de reguli care trebuie respectate. Tudor e un fel de jandarm al acestor reguli şi al unui set de norme de organizare.

De unde vine…

„Un festival nu e o filosofie. Toţi care facem festivaluri împrumutăm, vedem cum funcţionează în altă parte şi ne gândim cum ar funcţiona şi la noi, e de părere Tudor. Au fost oameni care au venit la TIFF şi au adaptat şi ei ce au văzut aici la festivalurile lor. Alţii au luat ca model felul în care promovăm nişte lucruri”. Sursele de inspiraţie pentru TIFF au fost festivalurile de la Varşovia şi de la Rotterdam, eveniment cu o infrastructură foarte avangardistă. E un adevărat model, căci e vechi, are tradiţie şi inovează. Probabil că a fost primul festival care şi-a pus problema influenţei digitalului. De la Varşovia au luat multe. Cel care l-a instruit pe Tudor şi de la care a învăţat ce înseamnă un astfel de eveniment a fost directorul festivalului de la Varşovia. Acolo a văzut policy şi corporate rules şi tot ce trebuie să conţină un welcome package.

Acum, la TIFF vin mai multe femei decât bărbaţi, vârsta medie e pe la 25-26 de ani. Studenţii sunt partea importantă, dar vin şi mulţi oameni maturi, vin pensionari. E o plăcere de a vedea tipuri diferite de cinema. Asta e reuşita directorului artistic, Mihai Chirilov, care a stârnit apetenţa pentru un cinema foarte variat. Mai demult, de la Pianista lui Haneke lumea a plecat şocată, film care acum a devenit inofensiv faţă de altele care au fost prezentate în festival. Selecţia ţine cont şi de profilul oraşului, şi de pasiunea clujenilor de a descoperi filme diferite – unii sunt pasionaţi de alpinism, alţii de speologie, de jazz.

…şi încotro se duce TIFF-ul

Festivalul a avut un rol esenţial în păstrarea cinematografelor în Cluj. Ele se desfiinţează nu din nepăsarea oamenilor, ci sunt lăsate să moară pentru a fi preluate de rechinii imobiliari. „La Cluj, am luptat pentru fostul Cinema Republica, cel mai mare din ţară şi, la un moment dat, într-o situaţie disperată”, spune Tudor. Cei de la TIFF au făcut o campanie în 2008 numită „Salvaţi Cinema Republica”, care apoi s-a modernizat şi digitalizat. Şi ei au contribuit cu aparatură de sunet. Din bugetul festivalului au alocat nişte bani ca sala să fie adusă la parametrii maximi. Victoria a fost preluat de primărie şi e dat în administrare TIFF-ului şi, chiar înainte de festival, cinematograful a fost digitalizat pentru că au câştigat fonduri europene. „Primăria din Cluj e prima de la noi care e preocupată de aşa ceva şi face din Cluj singurul oraş din ţară care şi-a păstrat cinematografele”, explică regizorul.

Vrea să aducă la TIFF şi o parte de Cluj care nu a fost la filme. Fie nu mai merg la cinema, fie preferă cultura de mall. „Pentru ei ar merita să facem un pic mai mult, consideră Tudor. Vom face nişte experimente. Trebuie să-i aduci o singură dată, că sunt convins că nici informaţia nu le ajunge. Ştiu ce-i TIFF-ul, dar nu vin la film, ci se plâng că se închide circulaţia în centru.”

„Anul ăsta a fost mai frig decât în toţi anii. S-a făcut trafic de pături. Dar perioada nu cred c-o s-o mutăm. Tot în 2013 numărul de filme a fost redus, pentru că era mult prea mult. Nu ştiam nici câte săli de multiplex putem avea. Au apărut şi probleme cu bugetul. Am redus şi selecţia, era de altfel mai bine şi pentru public să se concentreze pe mai puţine proiecţii.“

Pe viitor, Tudor vrea să invite mai mulţi reprezentanţi ai oamenilor cu filme. „Să inviţi mai multă presă străină ca să-ţi dea vizibilitate. Să dezvoltăm un tip de proiect care, chiar dacă nu se întâmplă neapărat în perioada evenimentului per se, va trebui gestionat în cadrul unui buget anual.” Vrea în Cluj nişte ateliere de film ale TIFF-ului, un loc unde grupuri de copii să înveţe (şcoli active în restul anului, nu în perioada festivalului), plus module de ateliere de film, de storytelling, actorie de film, producţie şi antreprenoriat în industria de film pentru oricine e interesat. Să fie traineri, visiting professors pe termen scurt şi mediu. Mai are în cap trei pelicule şi vrea ca anul acesta să filmeze măcar pentru una dintre ele. Are nişte fonduri de la CNC şi proiecte ambiţioase. Mai are un film care va avea numai doi actori, un experiment pe care vrea să-l facă fără ambiţii. E un om de film hiperactiv, cu o listă de proiecte care nu se termină niciodată.

Articol preluat din Revista Cariere de iunie. Pentru detalii legate de abonare, click aici