Octavian Bellu: Performanţele se obţin cu oameni neobişnuiţi

Mulţi consideră că sunteţi doi antrenori draconici şi că şcoala românească de gimastică e o şcoală spartană. Chiar e nevoie de o asemenea rigoare?

Octavian Bellu: Ceea ce vedeţi la televizor sau ceea ce un nespecialist vede la Campionatele mondiale, europene, la Olimpiadă, toate acele exerciţii care par executate cu dezinvoltură sunt consecinţa unor repetări, care se cifrează la câteva milioane. Perseverenţa, rigoarea, disciplina devin esenţiale. Nu se poate face gimnastică mimând efortul, concentrarea sau dificultatea. Din plecare, gimnastica este un sport aparte. Dacă ar fi să fac o glumă, de când s-a dat primul hominid jos din pom a sărit, a alergat şi a aruncat pentru a supravieţui şi a-şi procura hrana. Aceste mişcări naturale se găsesc în componenţa exerciţiilor din gimnastică. Dar, să te desprinzi de la sol prin propriile mijloace, să faci în aer câteva înşurubări şi mişcări de rotaţie, să aterizezi pe picioare ca o pisică, fără un pas în plus şi să faci toate acestea într-o combinaţie – pe muzică, la sol–, sau la sărituri – plecând dintr-o poziţie cu totul specială, de pe braţe–, te pune în nişte posturi neobişnuite. Aceste lucruri neobişnuite se obţin cu foarte multă muncă, cu trudă, iar performanţele se obţin cu oameni neobişnuiţi.

Poveştile care circulă despre severitate, regim drastic etc. sunt de fapt reguli asumate?

Nu orice copil are calităţile necesare pentru gimnastică. De la o orientare în spaţiu care ţine de otolite, până la mobilitate, elasticitate, mai târziu expresivitate, curaj, putere de concentrare şi chiar o maturitate neobişnuită pentru un copil de 14-15 ani – toate reprezintă ingrediente în bucătăria gimnasticii. Dincolo de ele, există şi o doză de risc, care apare în orice ramură de sport. Poziţionându-te în situaţii cu totul anormale pentru o fiinţă umană, orice mică scăpare de concentrare, orice neatenţie, un factor pertubator din exterior, pot duce la accidentări. De la unele uşoare până la unele foarte grave. Deci, tot ce înseamnă rigoare, disciplină, severitate – dacă vreţi – ca ingrediente ale performanţei, vin tocmai din dorinţa de a-l proteja pe acel copil, din nevoia de a-i cere să execute elementele numai atunci când au fost foarte bine învăţate. La aceasta se adaugă încrederea pe care sportivul trebuie să o aibă în el, dar şi în antrenor, deci avem un mod de a comunica special. Noi căutăm aurul într-un filon, pe care câteodată îl găsim, altădată nu-l găsim. Aşa se naşte această obsesie a medaliei, care nu reprezintă altceva decât exprimarea aprecierii excelenţei.

Arbitrele te privesc în funcţie de câte greşeli faci, cum comunci cu spectatorii, cum execuţi şi cum urmezi firul muzicii. Sunt foarte multe aspecte care le selectează, din multele gimnaste de pluton, pe cele care ies campioane europene, olimpice, mondiale, care au vocaţia excelenţei sau genialităţii, cum a fost Nadia Comăneci. Există geniu şi în modul de a-ţi exprima abilităţile prin mişcare, nu numai în gimnastică, ci şi în alte sporturi. Poveştile cu severitatea, cu regimul sunt valabile şi mie mi se pare că este o dovadă de obtuzitate dureroasă să le ridici. Dacă ai discuta cu o balerină, ai afla că are un regim draconic, pentru că balerinele trebuie să fie slabe şi, în acelaşi timp foarte puternice, pentru că nu e deloc uşor să faci un spectacol de balet stând pe poante, sărind şi executând mişcări dificile timp de două ore. La fel se poate spune şi despre ceilalţi performeri care nu neapărat fac mişcare şi care nu se exprimă prin sport, dar, de exemplu, cântă la pian. Nu e deloc uşor să cânţi opt ore pe zi la pian, de la 4 ani. Să fii un virtuos şi să compui, cum făcea Enescu. Să ai această maturitate de a înţelege modul de combina notele, de a le pune în portativ ca să faci o simfonie. Nu se poate altfel, în nicio activitate care presupune performanţă – pe care ţi-o impune competiţia cu tine însuţi sau cu ceilalţi, într-o situaţie de concurs.

Nu reprezintă o garanţie suficientă faptul că fetele au dovedit că pot fi campioane?

Dacă ai patru, cinci zile pe săptămână nelucrate sau dacă îţi iei concediu spunându-ţi: „Sunt atât de bun încât ceilalţi nu mă ajung din urmă“, îţi ieşi din formă. Blazarea, autosuficienţa, automulţumirea te pun într-o postură călduţă. O dată ieşi campion, dar a doua şi a treia oară nu mai ieşi. Eu zic că un campion adevărat îşi dovedeşte valoarea şi la Tokyo, şi la Moscova, şi la Sidney, şi la Bujumbura. E o stabilizare a acelui sportiv în zona performanţei, unde rezistă cât poate: un an, doi, trei. Vedeţi, la noi timpul se măsoară în Olimpiade. Ai făcut o olimpiadă pentru care te-ai pregătit începând de la şase ani. La 16 ani participi la prima ta Olimpiadă, a doua e la 20. A treia e la 24. La gimnaste rar se întâlneşte participarea la trei olimpiade. Pe vremea Verei Caslavska se putea, dar acum e din ce în ce mai greu. Sunt şi sportive din România care au făcut două olimpiade, chiar din generaţiile mai tinere şi acum Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa sunt la a doua Olimipiadă. Nu ar fi posibil dacă nu ai reuşi să respecţi aceleaşi rigori, reguli şi constrângeri – şi o spun cu toată responsabilitatea – legate de cerinţele tipice sportului şi cerinţele legate de siguranţă ale antrenamentului.

La noi, 1 kg în plus, la acceleraţia pe care o au fetele pe o bătaie la un dublu-întins atârnă de 10 ori mai mult. Glezna este obişnuită să ducă 35, 45, 50 de kilograme, dar la acceleraţia respectivă se simt 60, 70, 80, iar la o bătaie mai tare se simt chiar şi 100 de kilograme. Articulaţia nu e obişnuită să ducă greutatea aceea şi cedează. Aşa apare luxaţia, fractura, apar problemele care scot sportiva din sală pe o perioadă lungă de timp. Unele îşi mai revin, altele nu. E greu să treci, cum a trecut Sandra Izbaşa, peste o ruptură de tendon ahilian acum doi ani. Sandra a stat deoparte un an, a trecut cu bine peste anul ăsta. A început mai greu, dar încet- încet a căpătat încredere. Şi în picior, şi în ea, că poate, şi uitaţi-o, că a luat la Europene două medalii de aur. Ca profesionişti, cunoscători ai meseriei, nu ne putem permite să riscăm nimic pentru că lucrăm cu oameni, nu cu maşini, nu cu roboţi. Nu facem şuruburi sau piuliţe sau altceva, ca într-un domeniu în care dacă matriţa a fost greşită poţi să o dai deoparte, să o treci la rebut, să o topeşti şi să o refaci din nou. Sunt oameni.

Dar există şi un câştig pentru cei care fac performanţă pentru că primesc medalii şi după ele o rentă viageră, premii etc. şi toată caravana de beneficii. Trec şi printr-o şcoală a vieţii. Tot ce fac aici, de la a înţelege disciplina, rigoarea, regulile, mai târziu, când intră în societate, le foloseşte. Unde tot aşa, trebuie să respecţi nişte reguli şi rigori, e o competiţie mult mai grea cu viaţa.

Atunci cum se face că era să scăpăm din mână tradiţia de a fi cei mai buni la gimnastica feminină. Cum vă explicaţi faptul că avem suişuri şi coborâşuri în top?

Nu neapărat suişuri şi coborâşuri. Poate doar în ultima perioadă, din 2004, 2005 încoace. Cu toate că şi în perioada aceasta, Sandra Izbaşa a mai luat un titlu olimpic, am mai luat un titlu european, pe echipe. Într-adevăr, cu excepţia anului trecut, n-am obţinut titluri mondiale. Dar nu vreau să vorbesc despre perioada asta, pentru că n-am fost implicat, eu am avut alte atribuţii. Aceşti patru, cinci ani cât am fost consilier la Cotroceni sau preşedinte al Agenţiei Naţionale Pentru Sport, reprezintă o perioadă pe care nu mi-o asum, pentru că n-am fost în nicio legătură cu gimnastica. Noi suntem remarcaţi în lume pentru un platou al performanţei. După Nadia Comăneci, România a fost permanent prezentă la Jocurile Olimpice, a luat medalii de aur, la fel şi la Campionatele Mondiale. A luat un sac de medalii mondiale.

S-a păstrat totuşi un nivel mediu spre foarte bun al performanţei. Alte ţări din jurul nostru au dispărut pur şi simplu din gimnastică odată cu trecerea la aşa-zisa democraţie. Au găsit alte oportunităţi. Vă spuneam că gimnastica e un sport greu. Îl începi la şase ani şi trebuie să te străduieşti zece ani ca să constaţi dacă la 16 ani ai valoare, pentru ca atunci treci la senioare. Dacă nu ai valoare, trebuie să te opreşti.

Au fost şi coborâşuri, mai accentuate în ultima perioadă, pentru că baza de selecţie este foarte scăzută. Dacă americanii sau chinezii selectează fetele din milioane de sportive legitimate, francezii şi italienii din câteva sute de mii, noi le selectăm pe aceste copile din 200 de sportive, între 6 şi 25 de ani. Copiii nu se mai îndreaptă către gimnastică. E un sport spectaculos, foarte frumos, însă din păcate este greu să îţi închipui că se mai poate îndrepta cineva către gimnastică atâta timp cât la şcoală nu se mai ţin orele de educaţie fizică. Acolo era baza de selecţie. O oră de educaţie fizică pe săptămână e mai mult decât nimic. Cluburile sportive şcolare au probleme de personal şi financiare. Sute de antrenori români au plecat să lucreze în străinătate chiar la echipele naţionale, aşa că nu mai avem antrenori. Cluburile nu au bani să cumpere aparatură, mijloace de refacere, alimente etc. şi noi pierdem vremea şi batem apa în piuă cu lipsa de infrastructură, de finanţare.

Dar acesta este un sport de aur, premizele pentru care să investim în el există, de ce nu se întâmplă asta?

Există un cerc vicios. Se întreabă cineva câte senioare avem în ţară? Avem doar zece. Alţii au 25, 35, 100. Încet, încet vom fi în imposibilitatea de a face o echipă. Nu avem nici antrenori, pentru că nu s-a investit în oameni. Cine mai stă acum să facă 42, 43 de ore de antrenament pe săptămână pentru şase milioane de lei vechi? Aşa că antrenorii pleacă. Acum există libertatea migrării, nu numai în sport, în toate domeniile de activitate. Întâlneşti în lume antrenori din China, din Rusia, chiar din România, din Bulgaria stabiliţi în altă parte. Exemplul edificator este al echipei SUA, campioană mondială, anul trecut, la Tokyo. Din colectivul tehnic format din cinci antrenori, patru erau români.

Mai putem pune semnul egalităţii între gimnastică şi România?

Asta încercăm acum, dar nu ştiu cât mai putem să-l ţinem. Mergem pe acelaşi principiu care nu mai poate rezista la infinit. Ne manifestăm pe plan internaţional prin nişte excepţii, printr-o muncă infernală şi printr-o implicare totală. Nici noi nu mai avem casă, nici viaţă de familie. Ne implicăm total ca să facem ca aceste excepţii să funcţioneze. Asta când pentru alţii, aflaţi într-o societate normală, cu o strategie normală, medaliile sunt o consecinţă firească, venită dintr-un sistem care funcţionează normal în privinţa modului de administrare a banilor şi structurilor respective. Noi, cu aceşti copii, suntem ca într-un glob de sticlă. Îi pregătim aici, facem ce facem cu ei, îi trimitem la concursuri şi mai şi câştigăm câteodată. Nu există nimic dedesubt. Nu există o organizare, o finanţare şi o administrare moderne. Sportul românesc se află într-o criză generală, din toate punctele de vedere.

Care e atuul Cătălinei Ponor?

Cătălina are atuul experienţei, la vârsta pe care o are. Nu numai experienţa din sală. Cătălina s-a oprit total patru ani de zile, a fost în SUA, a încercat să-şi pună în valoare cunoştinţele în meseria de antrenor. A cunoscut gimnastica din interior şi din afară, din România şi din SUA. A concluzionat că e bine să se întoarcă acolo unde se descurcă cel mai bine: în gimnastică, la o vârstă care, pentru gimnastica românească, reprezintă o excepţie. La 25 de ani să revii în performanţă, să faci faţă cerinţelor şi să concurezi cu fete care sunt cu zece ani mai mici ca tine, e ceva. Are motivaţia, ştie ce înseamnă o Olimpiadă, ce înseamnă să fii campioană olimpică sau triplă campioană olimpică, deci ştie şi care sunt beneficiile unui rezultat foarte bun, precum şi rigorile pregătirii. Vine dintr-o altă generaţie cu rezistenţă mai mare la monotonie, are o abordare mai apropiată de necesităţile sportului de performanţă. Chiar dacă în 2004 nu era boomul acesta cu Facebook-ul şi Twitter-ul, nu pot să spun că s-a schimbat lumea în cinci, şase, şapte ani, dar fetele veneau cu o altfel de abordare a sportului de performanţă, erau mai dedicate, mai capabile să se concentreze. Generaţiile de după ea sunt puţin confuze în a-şi domina tentaţia de a se îndrepta către ceva mai uşor, mai superficial. Modelele pe care noi le promovăm în România sunt cu totul altele decât cele autentice- asemeni Laurei Badea, campioana olimpică la scrimă. Laura e un model, Cătălina Ponor ar putea fi un model. Noi, din păcate, promovăm cu totul alte modele pentru generaţiile tinere.

Atuul Sandrei Izbaşa care e?

Acelaşi, experienţa. A mai trecut printr-un concurs olimpic, a ieşit campioană olimpică ştie şi beneficiile şi sacrificiile. Sandra sclipeşte la sărituri, aşa cum sclipeşte Cătălina la bârnă. La aparatele pe care ele le-au făcut mai cu dragoste şi care le-au dat satisfacţii se descurcă şi acum.

Ce probleme avem cu paralele inegale?

În primul rând, e un aparat foarte tehnic şi ca să înţelegeţi mai bine trebuie să vă dau un exemplu. Dacă scrii urât în clasa întâi pentru că învăţătoarea în loc de toc, ţi-a pus în mână un pix sau un stilou, şi n-ai învăţat să faci corect beţişoarele şi să scrii frumos, urât scrii toată viaţa. Şi aici la fel, dacă la şase, şapte, opt ani, elementele de bază sunt învăţate greşit, cu această greşeală mergi până când ieşi din gimnastică. La nivelul lotului, când concursurile se succed unul după altul, ai foarte puţin timp de corectat. Dar şi această corectare are efecte minimale, pentru că nu ai timp să pierzi luni ca să corectezi un element tehnic care a fost ani de zile stabilizat printr-o repetare insistentă, dar într-o formă greşită.

Paralele cer să ai mai multă forţă?

Nu, nu, este o chestie de tehnică. La prima vedere, se spune despre chinezoaice că sunt foarte bune la paralele. Dacă ne uităm la rezultate, timp de zece ani, aparatul a fost dominat de Svetlana Horkina, deci nu de chinezoaice, iar în ultima vreme, de Beth Tweedle din Marea Britanie, care în nici un caz nu s-a inspirat din şcoala chineză. Trebuie să găseşti şi copilul cu abilităţi pentru acest aparat, dar esenţial este ca tot ce înseamnă abecedarul acestui aparat să fie parcurs corect. Un alt aspect este că antrenorii bărbaţi din România aproape că au dispărut şi au rămas doar femeile, cărora le este greu să lucreze la paralele, unde trebuie să cari copilul, să-l plimbi prin mişcări, să-l ţii, să-l urci şi să-l cobori. Nu este un efort pentru femei, aşa că antrenoarele se descurcă şi ele cum pot. Avem antrenori buni de paralele care au ajuns în Franţa, SUA, Marea Britanie.

Dar nu cumva, dacă le spuneţi fetelor: „Uite, aveţi neajunsuri, neconformităţi de când eraţi mici!“ le şi intră în cap şi vor avea o rezervă faţă de aparat?

Nu, rezerva nu e a lor, ci a arbitrelor. Se apropie concursul, faci ce poţi să prezinţi un exerciţiu, noi trebuie să recuperăm cu celelalte trei aparate ceea ce nu luăm la paralele. Fetele încearcă să facă tot ce pot, dar nu îşi pot depăşi propria condiţie. Noi avem mari defecte la paralele, iar când fetele ajung la lot încercăm să încropim un exerciţiu care să ne aducă o notă mediocră spre medie, ca să putem obţine totalul necesar unui concurs individual compus sau unei echipe, dar este infernal. Ar trebui să facem patru antrenamente pe zi, din care două numai la paralele. Dar şi dacă exagerăm, se rup palmele şi nu mai poţi lucra o zi, două trei, până se refac. În fine, se mai pun nişte fitile, nişte palmiere, dar nu aşa se rezolvă problema. Dacă ar începe bine de mici, cum a fost cu Lavinia Miloşevici, care a ajuns campioană mondială la paralele, cu Simona Amânar, campioană europeană la paralele, cu Daniela Silivaş, campioană europeană la Moscova în 1987, cu Steliana Nistor… Am avut în 25 de ani câteva gimnaste care s-au remarcat, dar nu există o şcoală la paralele, cum avem la celelalte aparate. Soluţia nu e să aduci un chinez aici, la nivel de lot naţional, pentru că sportivele trebuie să o pornească bine de la 6 ani. E o problemă la naţională.

Faţă de China, care credeţi că ar putea fi atuul echipei noastre?

Nu avem un atu special. Mai ales în ultima vreme, în această ultimă perioadă de patru, cinci ani, chinezii ne-au cam bătut. Până în 2004 nu prea ne băteau. Dar ne bat pentru că fac un punctaj foarte mare la paralele. Şi la Tokyo, anul trecut, am recuperat cât am putut pe celelalte aparate şi am pierdut locul III, la 4 zecimi, deci la o diferenţă foarte mică. Plusul nostru a fost întotdeauna dinamismul, siguranţa aterizărilor şi, să spunem, prestaţia unor gimnaste excepţionale ca Izbaşa, Ponor, Silivaş, Szabo, care au dominat prin dificultatea exerciţiilor, dar mai ales prin prestaţia din timpul concursului. Forma şi modul de a prezenta exerciţiile în concurs au fost, până în 2004, superioare tuturor celorlalte gimnaste, nu doar chinezoaicelor. Ceea ce făceau fetele până în 2004 e din ce în ce mai greu să faci acum, pentru că atmosfera şi spiritul de învingător nu mai sunt la aceeaşi intensitate la care erau înainte. Eu sper să îl fi redescoperit după campionatele europene reuşite şi fetele să îşi dorească o prestaţie foarte bună la Olimpiadă, să se prezinte foarte bine şi să facă cele mai bune exerciţii din tot ce pot să facă în momentul de faţă. Niciodată nu le-am cerut să facă mai mult decât pot. Ceea ce au învăţat şi ştiu, ce au asimilat corect, aceea trebuie să facă.

Credeţi că avem întipărit în mentalul colectiv stigmatul de cetăţeni ai unei ţări mici, fără influenţă politică şi că ne comportăm ca atare şi în gimnastică?

Nu, nu, fetele nu-l au. Nici noi, antrenorii nu-l avem. Dacă e să vorbim de legătura noastră, a antrenorilor cu sportivul, eu nu m-am simţit niciodată aşa. Poate că şi rezultatele m-au făcut să am încredere şi să am, nu neapărat un aplomb venit dintr-un ego exagerat, dar convingerea că oameni sunt şi aia (americanii, ruşii, chinezii). Tot două picioare au şi copilele alea, lucrează şi ele din greu, au şi ele probleme; nu toată lumea e perfectă. Eu nu m-am simţit niciodată inferior şi probabil, rezultatele obţinute de mine şi de Mariana Bitang, cele cinci titluri modiale consecutive cu echipa, două titluri olimpice, 4 medalii de aur la Atena din 5 posibile, ne dau încrederea că sistemul nostru funcţionează, asta este ceea ce le transmitem şi fetelor. Şi ele au acces la ceea ce fac celelalte fete. Acum nu mai poţi să ai surpriza că apar americancele sau chinezoaicele cu ceva care să te surprindă. Intri pe Internet (chiar astăzi e un concurs în SUA), vezi exerciţiile pe care le fac. Şi americancele intră să vadă exerciţiile pe care le facem noi şi noi putem să vedem ce fac chinezii, deci nu mai e ca altădată când nu exista Internet şi concursurile nu erau televizate. Atunci te mai surprindea ceva la o competiţie, dar acum nu.

Vi s-a întâmplat să fiţi în competiţie cu dumneavoastră înşivă, să resimţiţi o mare presiune pentru că trebuie să dovediţi mai mult decât rândul trecut şi de fiecare dată mai mult?

Asta e soarta antrenorului, dar te mobilizezi. Eu întotdeauna am fost realist. Nu mi-am propus niciodată ceva ce ţinea de ştiinţifico-fantastic. Mi-am zis: până aici putem. Aaa, dacă se poate mai mult, ţine de factorii de moment, de conjunctura competiţiei, de o groază de alte lucruri. Dar eu am ştiut care este locul nostru. Dacă îl depăşim, e ideal. Mai ales fetele s-au autotdepăşit şi câteodată au lucrat mai bine decât credeam noi că sunt capabile. Când mergem la mondiale sau la europene, există negreşit presiunea medaliei de aur şi tot timpul trebuie să demonstrezi – şi la noi a existat o perseverenţă în a demonstra că suntem capabili – de a face aceleaşi performanţe cu alte generaţii. Vă vorbeam de cele cinci titluri modiale cu echipa. Aceasta înseamnă o dominaţie de 10-12 ani, în care am demonstrat că sistemul nostru de lucru funcţionează şi că suntem capabili, indiferent de cine e în echipă să scoatem campioni mondiali. Echipele s-au tot schimbat până ultima dată când am obţinut titlul mondial la Ghent, în 2001.

E o provocare pe care ţi-o asumi şi care te motivează, niciodată nu m-am speriat de ce fac ceilalţi. În momentul în care ştii şi calculezi (deşi e greu de calculat, pentru că apar tot felul de probleme, de la accidentări până la ieşiri din formă) şi îţi urmezi un plan de pregătire, ca într-un proiect cu ţintă – Jocurile olimpice, tu, indiferent ce se întâmplă îţi urmezi paşii pe care i-ai stabilit. Dacă merge mai prost sau mai bine, că iei medalie la Europene, că nu iei medalie, tu perseverezi şi nu te întorci, nu schimbi şi nu modifici planul acela de pregătire. Ai de parcurs nişte etape, pe care trebuie să le respecţi cu sfinţenie, dacă poţi. V-am spus că sunt şi situaţii când nu poţi să le respecţi. Dar ţinta este Olimpiada şi chiar dacă ai avut nerealizări, e doar aşa cum se spune: ai pierdut o bătălie dar n-ai pierdut războiul. Trebuie să calculezi fiecare pas foarte bine, să te orientezi în funcţie de situaţie, de ceea ce se întâmplă în jurul tău, nu de ceea ce fac adversarii, ci de ce fac copilele tale şi ce posibilităţi mai ai să creşti valoarea exerciţiilor, să le faci mai sigure, mai curate în execuţie etc. Sunt lucruri care ţin de profesia aceasta.

Fetele din lotul de gimnastică au un coach, un motivator?

N-au avut niciodată. Şi nu cred că ar avea nevoie pentru că eu comunic direct cu sportivele. Nu am nevoie de nici un translator. Iar fetelor, cred că le-ar provoca râsul; omul acela n-ar putea înţelege nimic. O persoană care vine din afară o oră, două, trei… Aaa, dacă ar veni să stea cu mine zece ani, 24 de ore din 24, atunci l-aş crede în stare să le spună ceva. Altfel n-ar avea sens.