Inception, sau momentul în care poți înțelege

La fel mi se pare că se întâmplă cu pasiunile. Și aproape cu tot ceea ce învățăm nou. Cu cât pătrundem mai adânc, cu cât vrem să aflăm mai multe, cu atât avem nevoie de mai mult spațiu și mai mult timp.

Am început pe final de februarie prima ediția a școlii de coaching ICA în București și m-am recunoscut foarte repede în diverse ipostaze în care se află studenții. E ca și cum mi-aș trăi din nou viața, dar dintr-o altă perspectivă.

Îmi amintesc, de exemplu, că la început, când abia înțelegeam ceea ce înseamnă coachingul, aveam o mulțime de nesiguranțe și-mi era greu să mă detașez. Îmi doream să aflu toate răspunsurile, dar nu ofeream nici spațiu nici timp pentru a le primi.

Acum, trecând prin rolul de facilitator, mentor și coach, provocarea e să rezist dorinței de a dezvălui calea. Fiincă acum nu mai e vorba de calea mea. Rolul meu e să ghidez și să lucrez pe lipsa de claritate a celuilalt, dându-i încet-încet elemente care să-l ajute să-și construiască harta sau visul. Astfel am înțeles că la-nceput, când mă grăbeam, aveam nevoie de fapt să-mi dau drumul și să mă las ghidat spre lucrurile din interiorul meu la care singur nu aveam destule abilități să ajung. Aveam nevoie să-mi dau voie să nu știu.

Pentru că adevărul e că, atunci când te apuci de coaching, nu poți să știi totul de la început. Ca să pot înțelege, eu am avut nevoie de o transformare, de o schimbare, de mai multe niveluri de cunoaștere.

Una dintre cele mai dificile schimbări de paradigmă a fost să-nțeleg că am nevoie ca obiectivele pe care mi le pun să vină din interior, din dorințele, visele și pasiunile mele. Obiective de tipul bani, casă, mașină, sunt false dacă nu mă ajută să-mi ating adevăratele obiective.

Așa am ajuns să înțeleg că aveam nevoie să ascult nu căutând răspunsurile pe care mă așteptam să le găsesc, ci fiind deschis la orice urmează să răsară în calea mea. Dacă nu aud răspunsurile, înseamnă că mă ascult doar pe mine, rămânând ancorat în acea versiune de realitate cu care sunt deja obișnuit și pe care nu o las să se actualizeze.

Este exact povestea tânărului erou care abia știe ce și cât poate, dar vrea cu orice preț să câștige bătălia. În drumul său însă întâlnește o mulțime de obstacole care nu fac altceva decât să-i arate adevăratul sine, cel de acum. Toate acestea vor atrage și multe temeri: teama că nu e îndeajuns de puternic, că s-ar putea să nu fie potrivit pentru misiunea sa, că se va împotmoli. Însă fix aceste provocări îl vor ajuta să meargă mai departe.

Cei mai mulți eroi câștigă atunci când își dau seama că nu pot controla tot și ajung să se bazeze pe ajutor extern, pe călăuze și pe semnele pe care le întâlnesc, lăsând lucrurile să se desfășoare și căpătând încrederea că drumul pe care apucă, oricum ar fi, e cel potrivit.

E la fel cu oricare dintre noi. Nu pentru că acest drum pe care ești acum are ceva special, ci fiindcă tu, cel care mergi pe acest drum, poți fi tu însuți, îți poți cunoaște propria energie și îți poți înțelege emoțiile.

Tot ca parte a acestui drum, e OK să treci prin aceste stări și frustrări, din dorința de a ști și a înțelege imediat. Sfârșitul inocenței aduce mereu viața într-un punct în care o poți privi din altă perspectivă. Cum zicea David Whyte: „erai mult mai fantastic în simpla ta dorință de a găsi un drum, decât orice destinație aurită pe care ai putea-o atinge”.

Șerban Chinole e Managing Partner la I'Consultants, companie de consultanţă startegică specializată în executive coaching şi mentoring, unde lucrează cu manageri, antreprenori şi echipe. Din 2011 e profesor invitat la International Coach Academy.