Einstein şi „Cine sunt eu?”. Despre performanţă, metodă şi identitate

Einstein e adesea citat atunci când se susţine că întrebările "bune" se află la temelia oricărei performanţe notabile şi a rezolvării oricărei probleme. Însă, aşa cum se întâmplă de multe ori, o idee valabilă a fost scoasă din contextul în care a fost formulată şi a devenit un simplu clişeu, pe care fiecare îl foloseşte unde şi cum îl duce capul. Nu e suficient să spuneţi "Asta e interpretarea mea / a lui / a ei". Libertatea fiecăruia de a interpreta orice mesaj e o idee valabilă, dar e prea des folosită ca un colac de salvare şi o armă la care apelează aceia care n-au învăţat nici să asculte efectiv, nici să citească profund, atenţi la acurateţea interpretărilor, nici să poarte un dialog cu argumente de substanţă; o mască a ignoranţei cu tichie de mărgăritar şi "cu atitudine" – şi dacă tot vorbim de interpretări: de câte ori aţi gândit că "atitudinea" multora nu e nimic altceva decât interpretarea mai tânără, "pozitivă", a bătrânului tupeu?

Ideea lui Einstein despre întrebări a fost formulată în legătură cu performanţele sale în cercetarea ştiinţifică; a o scoate din acest cadru în care sunt create, testate şi adaptate continuu metode valabile de căutare a răspunsurilor înseamnă a risca raţionamente cu concluzii false.

Întrebarea e o condiţie necesară, dar nu şi suficientă.

Dacă te limitezi la întrebări şi aştepţi să-ţi pună alţii „pe tavă” răspunsurile, nu ajungi decât cu mult noroc la soluţii pentru problemele tale. Iar dacă faci eforturi să cauţi tu însuţi/însăţi răspunsuri, dar nu ai o metodă adecvată de căutare, orice întrebare, oricât de inspirată, te poate conduce oricând la răspunsuri false, cu atât mai periculoase în termeni de consecinţe, cu cât ai mai multă încredere, oarbă, că sunt adevărate.

Simţul metodei este – ar trebui să fie – scopul principal al învăţării ştiinţelor, în şcoală sau în altă parte. Orice persoană care a parcurs un program serios de matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, ştiinţe sociale etc. ar trebui să aibă nu multe informaţii în aceste domenii, cât:

1. capacitatea de a căuta răspunsuri la diferite întrebări generate de viaţa sa folosind cu acurateţe şi creativ metode utilizate în cercetarea ştiinţifică;
2. capacitatea de a distinge între o metodă adecvată şi una inadecvată pentru o întrebare anume şi într-un context anume;
3. capacitatea de a adapta metodele vechi sau a crea altele noi.

Lucrurile sunt însă departe de a se petrece astfel în şcoli şi în programele nonformale de învăţare; o dovedesc, între altele, testele internaţionale PISA. Aşa se face că lumea e plină de oameni care pun întrebări "bune", dar caută răspunsuri în direcţii greşite. Cel mai adesea, ne oprim cu entuziasm la primul răspuns care pare a rezolva repede şi fără efort prea mare problema; iar ulterior constatăm că răspunsul care ne entuziasmase a generat consecinţe negative, dacă nu pe termen scurt, atunci pe termen mediu şi lung.

Este şi cazul întrebărilor "Cine sunt eu? " şi "Care e sensul vieţii mele? ". Răspunsurile sunt căutate cel mai adesea fie într-un registru considerat “natural”, fie într-unul etichetat drept "spiritual", ambele presupunând o esenţă predeterminată şi neschimbătoare a fiecărui individ. Întrebarea se transformă pe nesimţite fie în "Care e esenţa mea naturală?", fie în "Care e destinul meu? ". Întrebări foarte atrăgătoare şi absolut respectabile la nivel teoretic. Însă cu potenţial de dezorientare, chiar inhibare, foarte mare în practică. Ambele conţin presupoziţia că putem controla şi schimba prea puţin din ceea ce suntem "cu adevărat". Şi nu există decât două situaţii în care răspunsul te poate stimula la acţiune eficace, cu rezultate: fie ai o credinţă atât de puternică în ritualurile tradiţionale de citire a destinului, ori în acei psihologi care folosesc testele ca pe un substitut modern al vechilor ritualuri, încât să acţionezi consecvent în acord cu ceea ce ţi se spune că ar fi natura ta, talentul tău, harul tău, menirea ta, predestinarea ta; fie ai 40+ ani, traversezi tranziţia sau criza vârstei de mijloc, te uiţi în urmă şi îţi spui, pe baza experienţei, "Nu mă simt în largul meu în cutare acţiuni şi relaţii, însă mă simt foarte bine cu … şi când fac…, deci asta e natura mea, destinul meu, asta voi face de acum încolo".

Ce te faci însă dacă ai undeva între 15 şi 45 ani, nu ai avut timpul, ocaziile, ori metoda adecvată să testezi în experienţă în ce tip de activităţi te regăseşti cu adevărat, nu înţelegi cum anume ţi-ar putea folosi concret, în practică, rezultatele pe care le-ai primit la un test psihologic şi nici nu crezi atât de puternic că ai vreun talent special, vreun har de la Dumnezeu, ori vreo misiune scrisă în stele ca să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu convingerea "Eu sunt născut(ă) ca să …, sunt predestinat(ă) să fiu …, deci astăzi musai fac … "? Foarte mulţi tineri, şi chiar mulţi mai puţin tineri, cu care am lucrat eu mi-au mărturisit fie că se simt incapabili să spună cine sunt ei "cu adevărat", fie că răspunsurile nu-i ajută să devină mai performanţi în acţiunile lor, dimpotrivă.

Paradoxal, întrebări pe care ni le punem cu scopul de a găsi repere de orientare şi resurse motivaţionale conduc – în absenţa unei metode adecvate de căutare a răspunsurilor – la o şi mai mare dezorientare şi neîncredere. De câte ori, atunci când vi le-aţi pus, aţi trăit sentimente de victimă vinovată şi aţi răspuns, sau vi s-a răspuns, cu reproşuri sau discursuri de neputinţă, presărate adesea cu "Nu sunt / eşti bun(ă) de nimic", "Brânză bună în burduf de câine" ori "Decât un car de minte, mai bine un dram de noroc"?

În articolul viitor, voi oferi câteva recomandări pentru aceia care îşi spun: "Probabil / Sigur am şi eu un talent special, dar n-am reuşit să descopăr care e acela. Nu ştiu – sau nu mai ştiu – cine sunt eu, nici care e sensul vieţii mele". Deocamdată, vă recomand tuturor câteva teme de reflecţie:

1. Ce răspunsuri vă daţi în acest moment la întrebările: „Cine sunt eu?” şi „Care e sensul vieţii mele?” ?
2. Cum aţi ajuns la aceste răspunsuri, ce metode aţi folosit?
3. Ce garanţii aveţi că metoda dumneavoastră a fost cea mai adecvată?
4. La ce vă ajută şi de la ce vă împiedică răspunsurile pe care vi le daţi?
5. Cum contribuie aceste răspunsuri la binele oamenilor din jurul dumneavoastră?
6. Ce riscuri implică aceste răspunsuri: pe termen scurt; pe termen mediu; pe termen lung?

Elisabeta Stănciulescu este licenţiată în Filosofie şi doctor în Sociologie. A avut puterea sa renunte la postul de profesor universitar şi a ales să lucreze ca expert independent, oferind servicii de dezvoltare a capitalului uman.

• Pentru organizaţii: managementul echipei, comunicare constructivă, gestiunea stresului, cercetare-dezvoltare.
• Pentru persoane fizice: suport în rezolvarea unor probleme personale, de cuplu, familie, educaţie, muncă.

Detalii şi articole la: http://elisabetastanciulescu.ro