Despre „pielea ta“ și cum te simți în ea

Dacă te urci pe o scară, cu fiecare treaptă pe care te cațări, ceea ce vezi este altfel. Asta nu înseamă că viziunea de pe ultima treaptă este adevarată și celelalte nu. Poți să te urci într-un elicopter și atunci afli că ultima viziune de pe scară nu era…ultima; poți să te duci pe lună și să te uiți de acolo și… așa mai departe. Din punctul de vedere din care mă uit, ca la gravide, nu poți fi mai bine în pielea ta: ori ești, ori nu ești.

Apoi, ce înseamnă să mă simt bine în pielea mea?
Aș spune, tot din perspectiva mea, că atunci când nu te simți bine este din cauză că nu știi cine ești. Maestrul meu preferat, Nisargadatta Maharaj, spune: “Inquiring into the real nature of yourself – this is the only way to peace”. “ You are what you are seeking”

Ce ar putea să te determine să nu te simți bine în “pielea ta”?
LIPSA DE DISTINCȚIE! Însă, înainte să faci distincție, trebuie să fii conștientă de cum gândești. Degeaba te duci la mii de cursuri și citești mii de cărți. Orice pui peste lipsa de distincție va face și mai greu să afli cine ești; mai degrabă te îndepărtează de cine ești (evident, punctul din care mă uit eu). Dacă pui frișcă peste noroi nu vei face niciodată o prajitură (common sense).

Cum ar fi să dai jos cine NU ești, să afli cine ești?
Ce este, atunci, acel ceva care te determină să nu te simți bine? Neștiind cine ești, cauți, ca o gaină fără cap, moduri de a fi ca să supraviețuiești “cât mai bine”, să “reușești” în viață. Te evaluezi (tu deja “știi” ce poți și ce nu poți – total aiurea! dar pot să o spun până devin albastră la față că tot nu vei auzi).
Tu “știi” că nu ești la fel de frumoasă ca…, la fel de norocoasă ca…, cu o copilarie ca a ta.., că tot ce vei obține va fi prin propria muncă, și din greu…. că nu ești destul de deșteaptă (dar nimeni nu trebuie să afle, așa că acoperi cu studiu serios, și cât mai multe facultăți), destul de bogată, cu părinți destul de educați, rafinați, înstăriți, nedreptățită de soarta, etc.

Toate acestea, te-ai oprit vreodată să te uiți și să vezi că sunt… doar gânduri?
Te-ai oprit vreodată să te întrebi sau să iei peste picior “autoritatea” care șoptește acele gânduri? Te-ai întrebat vreodată unde și cine are etalonul care măsoară “cum” trebuie să fii; cine ține acel etalon? Te-ai întrebat vreodată ce ar zice Dumnezeu (dacă crezi în el) când ar vedea că îi critici constant “opera” (adică tu) spunându-i cât ești de imperfectă?
Probabil nu te-ai gândit.

Pentru că tu consideri, mai mult ca sigur, că ce se aude în capul tău ești tu. Când confunzi zgomotul din cap cu cine ești, trăiești în celula întunecată, rece și singuratică a condamnaților pe viață. Vocea din capul tău nu ești tu.

În 1983 vocea din capul meu îmi spunea: “ai 28 de ani, ești prea «bătrână»; te-ai găsit să te muți în Israel, o țară plină de evrei: evreii se căsătoresc cu evreice; ai să rămâi nemăritată. Trebuie să cobori ștacheta dacă nu vrei să rămâi singură; ești urâtă, ești creștină; nu ești o partidă bună, nu ești bogată”.
În ce privește business-ul, “fără capital și ajutorul unei familii nu o să îl ai, nu se poate; așa că găsește “un evreu burtos, chelios, văduv și doi copii, mărită-te și apoi, cu banii și ajutorul lui vei face un business…. Să nu treacă viața pe lângă tine, neîmplinindu-ți visele”

Impactul acestui fel de a mă doborâ, tăia, mărunți pe tocător, era că nu îndrăzneam să mă uit în ochii oamenilor decât forțându-mă, că nu aveam putere să cer nimic, că eram mieroasă, onctuoasă și neautentică, că umblăm în dungă să nu deranjez și încercam să fiu cât mai invizibilă, că nu mai visăm, că nu îndrăzneam să visez. Eram, cum spune un alt maestru renumit, Vivecananda: o moluscă (adică nu aveam nici un dram de coloană vertebrală). Evident că acopeream, dar efortul era constant, și constant eram prezentă la lipsa de putere abjectă și nefericire. Tot Vivecananda ar fi spus că ar fi preferat să se renască de o mie de ori decât să trăiască viața unei moluște. Eram o moluscă.