Castingul e ca o întâlnire cu o fată
În sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra aerul condiţionat face faţă cu greu căldurii năprasnice de afară. Pereţii sunt gri, înalţi şi nefinisaţi, iar podeaua este acoperită cu o pânză neagră şi plăcută la atingere. Nu există ferestre, astfel că e nevoie de şase reflectoare care luminează puternic ca să dispară sentimentul de claustrofobie. Pe podea este trasat un teren de squash, care are în pătratele mici două scaune. În spate e plasată o canapea veche care ţine temporar locul unei banchete şi toate acestea sunt parte din recuzita piesei Betrayal/Trădarea, de Harold Pinter. Cei trei actori şi regizoarea, îmbrăcaţi în haine de stradă şi cu tălpile goale, repetă o secvenţă din scena patru a lui Pinter care nu durează mai mult de câteva minute. Unul dintre actori este Daniel Popa, zis şi Doctorul.
Deşi iniţial a vrut să se facă jurnalist, Daniel a intrat la UNATC în anul 1996, după liceu. S-a pregătit timp de trei săptămâni cu actorul Iulian Enache şi a intrat al treilea pe listă, făcându-i pe toţi să se întrebe „cine e băiatul ăsta şi de unde a apărut?“. A descoperit teatrul întâmplător, la un bal al bobocilor, şi nu a avut trac deloc. Era un tip popular la şcoală, fiind unul dintre cei douăzeci de băieţi din tot liceul. În plus, are două surori şi e învăţat de mic să fie în centrul atenţiei. Ele l-au instruit cum e cu fetele.
„Secretul e să nu faci nimic. Dacă te plac, atunci fac ele cumva să-ţi dai seama“, spune el.
După mai mulţi ani a dat o explicaţie filozofică alegerii carierei de actor.
„M-am apucat de teatru şi film ca să mi se întâmple în teatru şi film ce nu mi se întâmplă în viaţă. Că nu ai când.“
I-a plăcut teatrul din prima clipă. A văzut ce putere de seducţie are actorul şi cât de mult contează dacă zâmbeşte, dacă ridică tonul sau dacă se mută altundeva pe scenă. Totuşi, în timpul facultăţii, s-a gândit să renunţe, pentru că şi-a dat seama că era un pic fals ce se întâmpla acolo, şi actorii nu sunt neapărat personajele mitice pe care le credea el. Imaginea pe care o avea despre teatru s-a schimbat după ce a început colaborarea cu Bulandra. A jucat în piesa Regele Lear, de William Shakespeare, în rolul soldatului cinci sau ceva pe acolo. Dar mai important este că a avut ocazia să vadă la lucru actori importanţi, precum Victor Rebengiuc şi Marian Râlea. A înţeles că tot ce se întâmplă pe scenă nu are nicio legătură cu ce a învăţat în şcoală.
„Teatrul e ca în viaţă“, spune Daniel. „Eşti pe scenă şi ai în jurul tău prieteni sau duşmani. Cine-i cu mine şi cine-i împotriva mea? Pe scenă sunt reguli. Sunt actori care se sapă între ei, sunt şiretlicuri cu care poţi să-ţi îngropi partenerul. Aşa ceva nu înveţi în şcoală.“
A învăţat să joace de la Olga Tudorache. Olga era chiar la ultima generaţie de studenţi, iar Daniel a avut norocul să facă parte dintre ei.
„Când se plictisea se ridica şi juca ea cu tine“, îşi aminteşte el. „Şi nu puteai s-o minţi pe femeia aia.“
Apoi a lucrat cu Adrian Pintea, asistentul Olgăi. Pe Pintea îl descrie drept un munte de inteligenţă născut într-o ţară greşită. Reuşea să facă din tineri studenţi, aparent nu foarte talentaţi, actori care îl jucau foarte credibil pe Hamlet.
„Ne uitam şi nu ne venea să credem ce ieşea din noi. Doar pentru că Pintea ne spunea vezi că el ţi-a spus chestia asta, iar asta înseamnă că nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi replica îţi venea exact cum trebuie pentru că el îţi explica“, spune Daniel. Secretul este să nu fii încrâncenat şi să fii acolo, activ şi prezent. Partea cu memorarea textului este cea mai simplă. Ideea e ce faci după ce înveţi textul.
„Fii acolo tot timpul, că poate omul îţi va da replica altfel şi trebuie să-i răspunzi şi tu pe acelaşi ton. Concesie şi cooperare, asta este teatrul“, spune actorul.
Cu Bulandra a fost plecat în multe ţări şi a învăţat cum tratează străinii meseria asta. La fel i s-a întâmplat cu teatrul Green Hours, cu care a fost în nenumărate turnee. A avut parte de alte revelaţii în momentul în care a văzut cum se face teatru în alte ţări. „Când vezi că la ei un maşinist sau un regizor tehnic citeşte o carte în timpul liber, spre deosebire de ai noştri, care beau o vodka, îţi dai seama de diferenţe şi vrei să faci şi tu ca ei.“
Deşi Ducu Darie i-a propus să se angajeze la Bulandra, a trebuit să refuze, pentru că salariul era foarte mic şi oricum l-ar fi oprit să facă alte proiecte. Daniel voia să joace şi în alte ţări, voia să umble şi să cunoască oameni. Şi-a spus că un actor nu învaţă dacă stă numai la el acasă, ci mai bine ar fi să călătorească şi să experimenteze alte culturi. Aşa că a plecat să trăiască visul american.
New York, New York
În 2007 a participat la un festival organizat la New York şi a avut cele mai bune cronici din viaţa lui. Poza i-a apărut şi în cotidianul The New York Times. Chiar din prima săptămână a primit un rol principal într-o piesă de teatru jucată în Off-Off-Broadway. Apoi a primit şi alte roluri principale şi a trebuit să-şi ia viză de artist, ca să poată juca şi pe bani, deoarece teatrul Off-Off-Broadway se face exclusiv din pasiune şi în speranţa că cineva te va descoperi într-un moment providenţial.
„Am cunoscut oameni care de la 18 ani aşteptau să-i descopere cineva, iar acum aveau 50 sau chiar 70“, spune Daniel. „În Off-Off trei săptămâni repeţi şi trei săptămâni joci. La final întrebi dacă a fost cineva în sală, dar toate astea după ce vii la serviciu full time.“ Pentru că nu reuşea să câştige bani din teatru, actorul a fost nevoit să muncească alături de Summer, iubita lui olandeză. A lucrat ca garderobier, a împărţit flyere pe stradă şi a avut alte joburi mărunte. Ea muncea chiar mai mult decât el, cu toate că stăteau în New York pentru pasiunea lui. Daniel a înţeles că era doar o altă victimă a visului american. Deşi în filme totul pare diferit, iar americanii sunt prezentaţi drept foarte altruişti, dispuşi să ajute pe toată lumea, în realitate nu este deloc aşa. La New York sunt 500 000 de actori care aşteaptă să fie descoperiţi şi cei mai mulţi dintre ei rămân în aşteptare întreaga lor viaţă.
„Ne-am dat seama că nu merită preţul vieţii şi am hotărât să plecăm.“ De la New York, la Londra. Aici a fost nevoit să aplice pentru National Insurance. A aplicat şi a făcut rost şi de o agentă. Pentru National Insurance avea nevoie de un dosar de recomandare, iar al lui era deosebit. Jucase pe scene din Egipt, America de Sud şi în multe ţări din Europa. Avea şi scrisori de recomandare de la oameni importanţi din branşă. Însă englezii au râs de el. Nu l-au crezut şi l-au refuzat de trei ori. „Actor, auzi la el! Bă, românii aştia…“
Birocraţii englezi erau obişnuiţi să vină la ei oameni cu tot felul de dosare, dar până atunci nu mai văzuseră pe nimeni cu un dosar de actor. Până la urmă a aflat că funcţionarii aveau ordin de sus să refuze românii de trei sau patru ori, în speranţa că asta i-ar descuraja. Ca o ultimă soluţie s-a dus la un oficiu juridic şi le-a spus verde în faţă: „Nu-i aşa că nu e nimic în neregulă cu dosarul meu?“
A primit actele, dar agenta n-a reuşit să-i găsească decât trei joburi în şase luni. Aşa că s-a angajat în construcţii, a pus tavane false şi, mai spre finalul periplului, a prins un job de manager la un lanţ de hosteluri din Londra.
Înapoi la Bucureşti
Deşi lucrurile mergeau foarte bine în postul de manager, Daniel a fost contactat de televiziunea Zece TV a lui Radu Moraru. I s-a propus un rol principal într-un serial românesc. A negociat bine cu producătorii şi a obţinut un salariu bun. S-a întors la Bucureşti, şi a lăsat în spate Londra şi jobul care-i făcea plăcere. Serialul urma să aibă 50 de episoade a câte 21 de minute fiecare şi nu era o telenovelă. S-a întors în România şi a jucat în 24 de episoade, dar filmările s-au întrerupt pentru că Radu Moraru nu s-a înţeles cu investitorul din Ungaria. Postul Zece TV a murit la naştere. Daniel şi-a primit banii doar pentru 10 episoade şi s-a consolat cu gândul că serialul este unul de bun-simţ, chiar excelent. Problema este că cele 24 de episoade există doar la el în computer şi, probabil, nu le vom vedea niciodată. În lipsa banilor cu care să se întoarcă în Vest, s-a apucat de treabă în România. Încă de pe vremea când era la New York, Daniel a scris un pamflet politic, la sugestia lui Voicu Rădescu de la Green Hours. Voicu făcuse un concurs tip „cine scrie o piesă pe o temă dată“, care acum era complexul Dâmboviţa Center de la Casa Radio.
„Voicu a vrut să incite artiştii să scrie despre asta“, spune Daniel. A scris-o într-o noapte. Şi l-a imaginat pe Ceauşescu în balcon spunând Alo! Alo! Apoi pe ceilalţi preşedinţi de după revoluţie răspunzându-i. Pentru că era vorba de Bucureşti, şi-a imaginat o şedinţă de consiliu la primărie cu Sorin Oprescu. În orice caz, nu s-a întâmplat nimic după concursul lui Voicu: „A murit ca multe alte lucruri româneşti.“ Câteva luni mai târziu, Teo Zăbavă de la Active Watch a citit piesa şi i-a spus că trebuie neapărat să facă ceva cu ea. Piesa are un final zdrobitor, la propriu şi la figurat, pentru că protagoniştii se aruncă în acelaşi timp, pe 12 decembrie 2012, de pe mai multe clădiri construite ilegal în Bucureşti. Ideea a plăcut multor teatre, însă i s-a spus că „banii lor provin de la primărie“. Noroc că au jucat-o la Green Hours. Cel mai bun feedback l-au avut la Timişoara, unde au fost invitaţi la un festival de teatru care avea neapărată nevoie de o secţiune politică dacă voia să obţină fonduri europene. Însă multe voci au spus că piesa, care se numeşte „Yes, we can’t“, este o comandă politică în sprijinul lui Nicuşor Dan.
In debt we art
Într-o seară, când juca în piesa „Yes, we can’t“ la Green Hours, pe care o şi regiza, Daniel a salutat un cetăţean american care venise special pentru spectacol. Au rămas să stea de vorbă după piesă, şi următoarele trei zile au fost nedespărţiţi. Americanul se numea Paul Bargetto şi era directorul Underground Zero Festival din New York. Un festival în care ar fi trebuit să joace şi Daniel, dar nu a mai apucat pentru că era plecat la Londra. Paul i-a spus lui Daniel că ar vrea să facă la festival şi un fel de performance lectures despre datorie şi i-a mai spus că vrea neapărat să-l aibă acolo. Daniel însă s-a gândit că ar putea să facă mai multe pe subiectul datorie, aşa că s-a apucat să facă un film documentar în care protagoniştii sunt de la studenţi la actorie până la regizori consacraţi.
„I-am rugat să-mi vorbească despre cum se descurcă, cum i-a afectat criza, ce înseamnă scena pentru ei şi ce-i face să se trezească dimineaţă“, spune actorul. A pornit de la propriile lui întrebări şi a ajuns să afle multe lucruri despre oamenii aştia. Unii sunt divorţaţi, alţii au copii şi plătesc chirie, dar toţi sunt entuziaşti. Încă mai filmează la el şi deja a montat o oră. Are deja 15 intervievaţi, dar mai are de intervievat pe greii scenei româneşti, de calibrul lui Marcel Iureş sau Victor Rebengiuc. Interesant este că Daniel filmează şi tot el montează şi nu are buget pentru acest film. Se bazează numai pe ajutorul unor oameni alături de care a crescut, majoritatea fiindu-i colegi. Daniel o să monteze şi imagini din spectacolele artiştilor şi va mai adăuga un layer cu costurile vieţii. Dacă, de exemplu, omul fumează o ţigară şi bea o bere în timp ce vorbeşte, pe ecran o să apară costul ţigării şi al berii sau cât îl costă chiria. Dacă vor fi de acord să arate cât câştigă pe lună, va apărea scris pe ecran.
Filmul românesc
Văzând că tot ratează probe în filme româneşti, Daniel a scris scenariul pentru un lung metraj. „Castingul e ca o întâlnire cu o fată“, spune el. „Te place sau nu te place, n-ai cum să te superi pe ea.“ De când a dat probe pentru filmele româneşti, mulţi i-au spus „Eşti super OK, Doctore! Dar n-ai faţă pentru rolul ăsta.“ Aşa că s-a hotărât să-şi creeze un rol pentru care numai el are faţă. Lungmetrajul se numeşte „The Romanian“ şi este despre un om ca el, care se întoarce înapoi în ţară şi stă de vorbă cu tot felul de oameni. Din scenariu reiese că interlocutorii îşi cunosc bine poziţia lor de români în lume, ştiu cum sunt văzuţi şi văd ce se întâmplă în lume. Ambiţia lui Daniel este că vrea să arate că există români care ştiu unde se află, de unde vin şi unde se duc. Este o problemă mai veche de-a lui, cu care s-a confruntat nu doar la new York, ci şi în Olanda, Irlanda sau alte locuri pe unde a fost. Mulţi s-au mirat când le-a spus că este român, ba pentru că nu are culoarea, ba pentru că nu e trist, aşa cum văzuseră în noul val de filme româneşti. Daniel crede că cinematografia de la noi ar trebui să crească şi să nu rămână în zona pesimistă de până acum. Dacă ar fi după el, i-ar lua pe cei doi Piersic şi ar face din nou Mărgelatu cu care crede că ar umple sălile. Lui Daniel îi place să scrie şi să regizeze, dar cel mai mult pare că îi place să joace. „Dacă aş putea să joc pe Lună şi la mine s-ar uita tot Pâmântul aş fi foarte fericit“, mărturiseşte el. Viaţa grea şi refuzurile de care s-a lovit de atâtea ori l-au întărit. A înţeles că dacă vrei, poţi să te muţi oriunde, poţi să munceşti orice. Ar fi putut să rămână peste tot unde s-a dus, dar a ales să se întoarcă. Are multe de făcut aici şi este de-abia la început. Vrea să pună pe picioare o casă de producţie care se va numi Doctor's Studio. Mai are în pregătire şi piesa „Colibriile“ (The Hummingbirds), care a câştigat concursul The Internationalists. Mai are un proiect care se numeşte Product – de Mark Ravenhill – care va fi o colaborare Doctor's Studio şi Arcub featuring actriţa Isabela Neamţu.
În sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, Vocea lui Daniel, fermă şi educată, se distinge clar de cea a colegilor lui. Nu este o voce bună în genul celor pe care le auzim la radio, ci o voce de scenă. Daniel îl joacă pe Robert, iar partenerii lui sunt Jerry, interpretat de Alexandru Zob şi Emma, jucată de Ana Lazăr. Puţin după ora 14:00 repetiţia se apropie de o pauză, pe care regizoarea Ilinca Radulian, proaspăt întoarsă după 5 ani de regie de teatru la Harvard, trebuie să plece mai devreme. Vor repeta aici până în toamnă şi tot aici o vor juca. Până atunci însă vor continua să muncească, să se amuze şi să transpire din greu.
