Beatrice Iordan cântă la Trei Parale și joacă la Hopa Trop

Ați văzut-o cel mai probabil pe Beatrice la televizor, cântând alături de soțul ei Florin, de fratele ei – Dinu Petrescu – și de prietenul lor, Daniel Pop, în trupa Trei Parale, așa cum se cânta în urmă cu o sută sau două sute de ani. Sau poate i-ați ascultat la vreunul dintre evenimentele de prezentare a filmului Aferim! Poate că ați mers împreună cu copiii la spectacolele de teatru fără cuvinte pe care le-a pus în scenă, alături de prietenii ei, la Clubul Țăranului Român, sau i-ați cumpărat unul dintre îngerii pictați în stil bizantin, expuși la Cărturești. Dacă nu ați făcut-o, e posibil să vi se întâmple în curând. Există și în România, ca pe plan european, o tendință de întoarcere la tradiții și la autentic care se manifestă tot mai mult. Mulți români, tineri și mai puțin tineri, caută alt gen de spectacol, iar Beatrice este printre cei care nu se mulțumesc să meargă pe cărări bătătorite.

Trei Parale din tezaurul folcloric

Beatrice și Florin au început să cânte în 2003, între prieteni, după ce de câțiva ani umblau prin sate pentru a cunoaște țărani veritabili și a afla de la ei cum se cânta odinioară. Interesul pentru muzica veche și pentru instrumentele din folclor este în primul rând al lui Florin – s-a declanșat pe când era în liceu și a descoperit într-o bibliotecă LP-urile lui Marin Chisăr. De prin anii 2000 însă, Florin și Beatrice au colindat împreună satele, au întrebat despre oamenii care mai știu să cânte, și-au făcut prieteni pe care îi mai vizitează, și acum au luat lecții de la bătrâni și au cules muzică autentică și instrumente pe care le folosesc acum în concerte.

„Cei care ne-au învățat au fost oamenii de la țară. Cobzele le-am luat de la un moș cobzar. Multe dintre instrumentele de suflat sunt de la țară, de la meșteri țărani. Am găsit cavale foarte bune în satul Țibucani. Știam că acolo exista o formație de fluierași, pe vremea comunismului. Tot întrebând din sat în sat, la crâșmă sau pe stradă, am găsit la un nene, undeva după un dulap, puse într-un ziar, două cavale, unele dintre cele mai faine instrumente ale noastre pentru concerte. Neavând bunici la țară nici eu, nici Florin, ne-am împrietenit cu oamenii și am învățat foarte multe de la ei, și de-ale cântatului, și de-ale bucătăriei și multe altele.”

Florin este etnomuzicolog, iar Beatrice are baze muzicale din copilărie, când a studiat pianul, și din liceul pedagogic, când făcuse chitară clasică. A învățat apoi și cobza, iar un timp a cântat vocal. În formație a fost cooptat și Daniel Pop, de profesie învățător, care a preluat partea vocală, iar lucrurile au devenit mai serioase. Apoi li s-a alăturat Dinu Petrescu, fratele lui Beatrice, pictor de biserici. Și-au găsit un public mai larg, dincolo de cercul prietenilor, au scos două albume – Bazar I și Bazar II –, au devenit tot mai cunoscuți, iar acum primesc deja invitații să cânte în festivaluri sau în concerte. Au trei proiecte: Bazar – care include piese muzicale orășenești din secolul al XIX-lea –, Ciobanul care și-a pierdut oile – „un proiect țărănesc cu cavale, cimpoaie, muzică adunată de pe teren, învățată de la țărani – și Drumul Levantului, un proiect mai liber, care pornește de la piesele țărănești sau orășenești, dar rearanjate”, povestește Beatrice.

„După Aferim! am simțit reacțiile, am devenit și mai cunoscuți, oameni care poate nu auziseră până acum despre Trei Parale au aflat de noi, am fost invitați să cântăm la diferite festivaluri care prezentau filmul.” În ultimii ani au început să meargă să susțină concerte și în afara țării, în principal, prin intermediul Institutului Cultural Român, dar și la invitația comunităților românești, așa cum s-a întâmplat vara trecută când românii din Franța i-au chemat să cânte acolo. Totul s-a făcut din pasiune, treptat, cu bani economisiți sau din sponsorizări ale celor care îi ascultaseră și îi plăcuseră.

Din mintea lui Beatrice Hopa Trop pe scenă

Dacă la Trei Parale Florin este șeful, cel care coordonează, cercetează, are inițiativa și cunoștințele, la Hopa Trop, compania de teatru pentru copii, Beatrice este creierul, izvorul ideii la rotunjirea căreia participă ceilalți. Compania a fost înființată în 2012 și îi include pe aproape toți membrii Trei parale – Beatrice, Florin și Daniel –, plus Ana Maria Cucută, artist-păpușar și ea. Spectacolele sunt special concepute pentru cel mai tânăr public: copii de 2–5 ani. Pentru că se joacă fără cuvinte, muzica, mișcările și lumina sunt foarte importante. În alte țări, precum Italia, există deja o tradiție a acestor spectacole și festivaluri dedicate lor, dar la noi sunt mai puțin cunoscute, spune Beatrice. „Spectacolul trebuie să aibă imagine frumoasă, sunet, surpriză, suspans. Nu există narație. Scoți lucruri și încerci să le dai viață, dar încerci să le și legi. Sunetele sunt liniștite, mergem foarte mult pe atragerea și menținerea atenției, a curiozității. Spectacolele durează 30 de minute, grupurile de spectatori sunt în general mai mici, copiii stau aproape de cei care joacă, nu există diferența dintre scenă și scaune, stau pe pernițe pe lângă noi. La sfârșit, copilul interacționează cu obiectele, poate să se joace cu recuzita.”

Trupa are trei spectacole pe care le joacă în ultima duminică din lună la Muzeul Țăranului Român sau în cadrul festivalurilor la care este invitată. „Eu le-am gândit. Sunt niște frânturi de imagini care îmi vin în minte, pe care încerc să le construiesc într-o înlănțuire. Chiar dacă spectacolele n-au o poveste clară, elementele au o legătură între ele. Îi spun colegei mele, Ana Maria, ce idee mi-a venit și construim de aici, rotunjim ideea. După ce am lucrat totul, vorbim cu băieții, le arătăm ce am lucrat, ei vin cu ideile muzicale.” Ana Maria Cucută are un master în Comedia del Arte și este cea care contribuie la „transpunerea corporală” a ideilor lui Beatrice. „Suntem un grup și ne completăm unul pe altul. E foarte greu să găsești un om cu care să lucrezi bine. E foarte important să ai colaboratori cărora doar să le spui ce vrei să faci, și ei să preia ideea și să o ducă mai departe. În plus, toți am avut viziunea unui alt tip de teatru.”

Lui Beatrice cel mai drag îi este spectacolul conceput în perioada în care era însărcinată cu cel de-al doilea copil – A fost odată un ou. Pentru că i se pare că a reușit să capteze ceva din acea stare specială. Acum lucrează la o altă idee, nu se grăbește cu închegarea ei într-o reprezentație. „Am un spectacol în minte, dar îl las un timp să se așeze. Cred că, pentru a ajunge la calitate, ideea trebuie lăsată puțin să sedimenteze, la macerat, pentru a fi sigur că scoți ce e mai bun din ea.” Pentru că micuții sunt sensibili la sunete și mișcări bruște, momentele trebuie bine șlefuite, inclusiv după reprezentațiile care îi fac pe unii dintre ei să izbucnească în plâns.

Educația estetică începe de la vârste fragede

Beatrice povestește că au fost invitați în grădinițe să își prezinte spectacolele, dar au refuzat, pentru că n-ar fi avut condițiile unor reprezentații de calitate. Au preferat să-i cheme pe copii și părinți într-un spațiu adecvat. „Spectacolele noastre sunt gândite pentru un spațiu special de teatru, o lumină specială, un sunet special. Fiind piese fără text, nonverbale, ne ajută mult lumina, imaginea, sunetul. Într-un spațiu de grădiniță se pierde mult.” Beatrice crede că e important să le oferi chiar și copiilor foarte mici calitate dacă vrei să le dai o educație estetică.

Lucrurile stridente, precum strigătele sau perucile și îmbrăcămintea din materiale de proastă calitate, pot fi acceptate de copii, dar nu ar trebui acceptate de cel care urmărește binele copilului. „Mă uit la străini, în tot ce fac îmi place să știu unde mă situez. Poți învăța foarte multe din experiența altora. Mai ales că noi nu avem tradiția asta. Mă interesează să văd cum construiesc imaginea – la ei totul arată atât de frumos! Contează inclusiv textura materialelor pe care le folosesc, culorile, sunetele. Copilul observă. E adevărat, îi place și peruca din plastic, dar astfel tu îi influențezi gustul estetic. El nu știe, dar tu îl formezi ca să știe.” Teatrul de umbre este un alt tip de teatru pentru copii, de peste șase ani, pe care Hopa Trop îl promovează și despre care Beatrice spune că i se potrivește.

„În Harap Alb, Daniel este povestitor, Florin face muzica, iar noi, în spate, mișcăm siluetele. E greu să ții copiii mici doar cu un povestitor și imagini. Poate să fie plictisitor și pentru copiii mai mari, obișnuiți cu mișcare multă, cu țipete. Dacă nu sunt obișnuiți cu starea aceea de liniște în care stai și asculți, se pot plictisi. Eu am început teatrul de umbre mai de mult, când nu era atât de răspândit. Și am avut o afinitate pentru teatrul de umbre.”

Beatrice Iordan și-a descoperit pasiunea de păpușar în timp ce era educatoare și studentă la Facultatea de Filosofie. Alesese facultatea, pentru că îi plăcea să citească, dar și-a dat seama repede că nu i se potrivește. Căuta o soluție de ieșire când la grădinița unde lucra a venit o trupă de teatru pentru copii, altfel decât cele cu care era obișnuită. „Mergeam și la facultate și nu eram deloc fericită. Nu știam pe vremea aceea că există această meserie, de actor-păpușar. Am fost, când eram copil, la teatru, dar nu m-am gândit. La grădiniță veneau tot felul de trupe de păpușari și la un moment dat au venit unii care erau foarte buni. Rar se întâmpla să vină trupe bune, iar la ei se vedea că nu joacă după ureche, făceau lucruri foarte bine și corporal, și ca imagine. I-am întrebat dacă au învățat undeva să facă ceea ce făceau. Mi-au spus de UNATC. Am avut un declic și mi-am zis: Asta e! Îmi plăcea la nebunie! Plus că avea legătură cu copilăria, cu copiii.”

A renunțat la filosofie, chiar dacă părinții n-au fost prea încântați, după cum nu fuseseră nici de alegerea filosofiei. După facultate, a făcut Master de Regie de Teatru. „Am învățat mult lucrând, din propriile mele experiențe, dar facultatea a fost un mod de pornire. Masterul l-am făcut pentru că simțeam nevoia să mai învăț. Și acum am același sentiment, mi-ar plăcea să știu și mai multe în domeniul meu, fiindcă sunt foarte multe lucruri de știut, pe care eu încă nu le știu.”

Beatrice susține o serie de ateliere de creativitate pentru copii la Muzeul Țăranului Român. Îi învață să construiască păpuși, măști, marionete sau alte elemente de teatru, le arată cum pot fi mișcate. Recomandă lucrul părintelui alături de copil pentru dezvoltarea unei relații speciale între cei doi. Tot la muzeu ține și un atelier de teatru de umbre, destinat școlilor și grădinițelor. În urmă cu câțiva ani, a instruit și o trupă de teatru de animație cu care a dat spectacole și intenționează să reia proiectul de anul viitor cu copii mai mari de 9–10 ani.

După expoziția de pictură din noiembrie, de la Cărturești, are deja noi idei și modele de îngeri pe care vrea să le realizeze. Și îngerii de acasă, doi la număr, îi cer atenție, dar e bucuroasă că amândoi par a iubi muzica și a avea talent. Spune că toate activitățile acestea îi sunt la fel de dragi și i-ar fi greu să aleagă una. „Câteodată, când repetăm pentru Trei Parale și folosim anumite instrumente sau sonorizări, zic: «Ăsta s-ar potrivi la Hopa Trop». Sau când ne cumpărăm anumite instrumente pentru formație. Toate aceste activități se îmbină. Eu, personal, le gândesc pe toate în același plan.”