Arta contemporană ca formă de educaţie

Eugen Rădescu fumează o ţigară în faţa Pavilionului UniCredit şi salută lumea care începe să-şi facă apariţia. E o seară frumoasă de noiembrie, şi gazda programului de astăzi este poetul Răzvan Ţupa, care urmează să susţină o prezentare în aproximativ oră. Înăuntru, set-up-ul e aproape gata şi e curat ca într-o farmacie. S-au aşezat scaunele, s-au verificat microfoanele şi camera video. Pereţii sunt albi şi podeaua gri-deschis, iar tavanul din beton torcretat are din loc în loc armăturile la vedere, ca şi cum muncitorii au plecat înainte să-l termine. Eugen poartă o jachetă Pal Zileri de fâş, pantaloni largi şi pantofi marca Topman, şi nu arată aşa cum ne imaginăm că ar trebui să arate un politolog specializat în relativism moral şi etică politică. Imediat apare şi Răzvan Ion, care i se alătură la o ţigară, ca să întâmpine şi el lumea. Este îmbrăcat complet în negru, şi pe cap poartă o şapcă de baseball tot neagră, care pare un fel de statement al lui. La fel ca Eugen, e o apariţie neobişnuită printre profesorii de la Universitatea Bucureşti, lucru care la început îi derutează inclusiv pe studenţi şi pe oamenii de la pază. Răzvan predă studii curatoriale şi gândire critică, iar Eugen ţine un curs de istoria artei contemporane. Totodată, cei doi sunt cofondatorii organizaţiei care a generat Pavilion UniCredit şi ai deja celebrei Bucharest Biennale. Mă salută şi pe mine şi intrăm toţi trei în biblioteca Pavilion, care are peste 3.000 de volume din toate domeniile, de la modă la anarhism.

„Intersul pentru reviste academice în România e destul de scăzut“, spune Răzvan, în timp ce Eugen îmi întinde un exemplar al revistei Pavilion, consistentă ca un roman. Revista are mult text, exclusiv în engleză, iar nouă din zece bucăţi sunt citite prin alte ţări.

Revista Pavilion

Eugen şi Răzvan s-au apucat de management cultural în 1999, când au înfiinţat site-ul artphoto.ro. În acel an, Eugen era student la Ştiinţe Politice, la Cluj, şi Răzvan tocmai se întorsese de la Amsterdam, unde îşi luase doctoratul în literatură comparată, la doar 29 de ani. Site-ul a pornit ca un hobby unde postau artişti şi materiale care le plăceau lor, dar destul de haotic, cum era şi scena de artă din acei ani. Fotografia era percepută ca un mediu documentar pentru presă şi fashion, fără mare legătură cu zona artistică. Însă pe ei îi interesau şi artiştii video, şi new media, domenii care la noi abia îşi făceau apariţia şi încă nu erau materii de studiu, cum se întâmplă acum. Ca să facă ceva serios, era nevoie să scape mai întâi de Clujul lui Funar, o experienţă semitraumatizantă pentru Eugen în perioda studenţiei. „Era un oraş complet mort, fără viaţă culturală sau viaţă de noapte“, îşi aminteşte el. Până într-o seară, când şi-au aruncat lucrurile într-un camion, s-au tocmit la preţ cu şoferul şi au plecat la Bucureşti cu două luni înainte ca Eugen să-şi dea licenţa. N-au apucat să lase nici cheile proprietarului unde stăteau cu chirie, aşa că i le-au pus în cutia poştală şi au pornit cu un Tico în urma camionului, ca doi bandiţi care dăduseră o spargere. La Bucureşti şi-au mutat cartierul general în apartamentul părinţilor lui Răzvan şi, treptat, lucrurile au început să se închege. Domeniul online nu era foarte dezvoltat în epoca internet-cafe-urilor, astfel că aveau nevoie să-şi transfere conţinutul pe print. Numai că de print nu aveau bani şi era nevoie să lucreze la conţinut, pentru că pe ei îi interesa mai mult zona academică a artei contemporane. Cel care le-a tipărit primele două numere era un prieten de-al unui prieten, şi revista a ieşit în condiţii grafice excepţionale pentru anul 2001. De distribuţie s-au ocupat personal, plimbându-se cu sacoşa de la o librărie la alta, cu transportul în comun. „Mergeam la Cărtureşti, la Librăria Noi, care vindeau foarte mult, şi afară le trimiteam când aveam bani“, îşi aminteşte Răzvan. Funcţionau cu ajutorul unei fundaţii deţinute de Mihai Mălaimare Jr, artistul care anul acesta a semnat imaginea filmului The Master, cu şanse la Oscar. Primele numere le-au făcut cu ajutorul unor sponsorizări primite de la Ministerele Culturii din Finlanda şi Belgia, pentru că revista promovase artişti din aceste ţări.

Bucharest Biennale

Un an mai târziu, s-au hotărât să organizeze evenimente de artă contemporană. Aveau nevoie de artişti şi de spaţii în care evenimentele să aibă loc. Se adunau acasă la Răzvan şi prin baruri, împreună cu câţiva prieteni, şi lucrau la concepte. Ţineau şedinţe, făceau planuri, iar programele propriu-zise aveau loc la Teatrul Desant, la Muzeul Literaturii, la Centrul Dansului sau în Grădina Botanică. A urmat o perioadă de opt ani în care tot ce au realizat s-a făcut pe unde s-a putut, nereuşind să facă rost de un spaţiu al lor. În anul 2005, s-au hotărât să organizeze un eveniment de artă contemporană în strânsă legătură cu Capitala României, care atunci s-a numit Artphoto Image Festival. Ideea le-a venit când au realizat că revista avea nevoie de o expunere fizică. Curator a fost chiar Eugen, şi ediţia de debut a fost un festin de nume mari: artiştii Lev Manovich, autorul lucrării New Language of New Media, suedeza Annika Larsson şi britanicul John Goto, care anul acesta a intrat într-un top al celor mai importante 50 de genii din Marea Britanie, au fost cele mai importante nume. Desigur, nu au lipsit artiştii români, cei mai mulţi dintre ei aflaţi la început, ca Andrei Iancu, Cristian Stan sau Critical Factor. Iniţial, şi-au dorit să facă un festival de artă pe care să-l organizeze anual, însă nu aveau resurse pentru asta. Pentru sponsorizări au apelat la cunoştinţe care lucrau în diverse companii. „Era totul la nivel personal. Ei îşi convingeau compania să ne ajute“, spune Eugen. Un an mai târziu, şi-au dat seama că nu-l puteau organiza decât o dată la doi ani şi l-au transformat în Bucharest Biennale, înregistrând numele la OSIM. Sponsorizările veneau greu şi se opreau atunci când cei care-i ajutaseră plecau din companiile respective, lăsându-i în aer. „Din zona privată, doar băncile au programe coerente pe artă, restul preferă să facă sponsorizări pe alte segmente“, explică Răzvan. Totuşi, un an mai târziu, au organizat Bucharest Biennale 2, eveniment la care au participat alte nume mari, precum slovacul Erik Binder, japonezul Tatsumi Orimoto sau românul Dan Perjovschi. „Bienala a fost realizată în jurul unui parteneriat între Bucureşti – care este un simbol al modului în care politicul se reflecta în toate aspectele vieţii – şi Europa Occidentală, făcând totodată conexiunea cu o problemă universală, care nu ia în considerare contextul istoric sau geografic – problema rezistenţei în viaţa de zi cu zi, a traiului şi mărunţişurilor cotidiene ca mod de viaţă în general”, explică Eugen, ca şi cum le-ar vorbi studenţilor lui. Bucharest Biennale intenţionează să încurajeze creativitatea artiştilor, accesul publicului la cultură, dialogul intercultural, precum şi cunoaşterea istoriei şi a moştenirii culturale a popoarelor din Europa şi din afara Europei.

Un spaţiu al lor

Timp de un an de zile, Răzvan a bătut holurile Primăriei Bucureşti în speranţa că v-a reuşi să primească un spaţiu. Primar era atunci Adriean Videanu, şi viceprimar era Răzvan Murgeanu. Cei doi s-au lăsat cu greu înduplecaţi şi, după o lungă şi chinuitoare aşteptare, le-au repartizat un spaţiu pe strada Cireşari, lângă parcul cu acelaşi nume. „Era un spaţiu relativ decent, un fost depozit care avea şi o curte”, povesteşte Eugen. Însă doamna care era şefa de la spaţii în Primăria Capitalei le-a spus că Ducu Darie urma să-şi aducă aici recuzita de la teatru şi le-a promis că le dă un loc mai bun în schimb. Suficient de naivi, au crezut-o pe cuvânt şi au acceptat o notificare scrisă pentru un alt spaţiu. Era vorba despre o fabrică dezafectată de la Timpuri Noi, care însă era inutilizabilă pentru arta contemporană. Au adus un evaluator, care le-a spus că ar trebui să investească de cel puţin 400.000 de euro să-l facă funcţional, bani pe care nu îi aveau. „Ne-am dat seama că era o bătaie de joc“, spune Răzvan. Cererea de la primărie este şi acum pe rol şi în fiecare an primesc o scrisoare în care li se cere să o reînnoiască. Şi ei o reînnoiesc. În căutarea sponsorizărilor şi-au împărţit sectoarele. Răzvan a continuat să caute sprijinul autorităţilor, iar Eugen pe cel al companiilor private. Au început să vorbească cu băncile, ştiind că ele sunt mai concentrate pe zona artistică. Au discutat cu trei bănci, dintre care UniCredit a fost cea mai interesată. Practic, ambele părţi au venit una în întâmpinarea celeilalte, pentru că banca avea o experienţă internaţională în susţinerea artei contemporane, prin colecţionarea de artişti şi deschidere de spaţii. Banca a spus da, însă cu condiţia să participe şi la Bienală, ceea ce pentru ei era cât se poate de avantajos. „Gestul este de mecena“, spune Răzvan. Au semnat un contract pe cinci ani şi aşa au ajuns în sediul care acum se numeşte Pavilion UniCredit. Practic, banca a finanţat primul centru de artă contemporană din România, iar, în 2010, Bucharest Biennale avea să fie numit cel mai important eveniment de acest gen din sud-estul Europei de către International Herald Tribune. Elogii au primit şi în The Guardian, Vogue şi ediţia americană a revistei Forbes. Ba chiar Forbes India le-a luat şi un interviu.

Fără ajutor de la stat

Deşi recunoaşterea internaţională şi naţională în publicaţiile de specialitate şi generaliste a venit de la sine, autorităţile din România s-au făcut că nu aud şi nu văd. Au încercat să atragă bani de la UE, să primească acces la proiecte operaţionale, dar nu s-a întâmplat nimic. Problema este că nu doar ei nu primesc niciun ajutor din partea statului, dar nici alte proiecte culturale, cum sunt Electroputere Craiova sau Teatrul Desant, care între timp a dispărut. Au fost nevoiţi să apeleze tot la UniCredit, care a rămas pe poziţie, şi i-au ajutat şi Pilsner Urquell, sponsori principali ai Bienalei timp de trei ediţii. „Statul român ia taxe de la mine, dar ar trebui să investească în educaţie şi cultură“, explică Răzvan. Problema principală este că autorităţile nu par capabile sau nu au bunăvoinţa să înţeleagă importanţa unui centru de artă cu program permanent şi nici anvergura unui eveniment ca Bucharest Biennale. În 2012, la conferinţa de presă organizată la Hotel Intercontinental au fost prezenţi aproape 400 de jurnalişti români şi străini. Mai mult, au organizat o conferinţă de presă şi la New York, pentru a-l anunţa pe curator, în persoana lui Anne Barlow, directorul art-in-general în metropola americană. Ziarul New York Times a scris atunci despre Bucharest Biennale şi despre intenţiile curatorului american. Spre dezamăgirea lui Eugen şi Răzvan, nimic nu a sensibilizat autorităţile de la Bucureşti. Acestea nu au reacţionat în niciun fel, deşi ministrul culturii, Puiu Haşoti, are cel puţin doi consilieri care cunosc scena de artă.

Trei elemente distincte

Revista Pavilion, spaţiul de artă Pavilion UniCredit şi Bucharest Biennale sunt trei elemente distincte create de Eugen şi Răzvan în 13 ani de activitate pe scena artei contemporane. La Bucharest Biennale de anul acesta au avut 56.000 de vizitatori, mulţi dintre ei veniţi din străinătate. „Oameni care practică turismul cultural“, spune Eugen. „Şi eu sunt turist cultural, de exemplu, în septembrie anul viitor ştiu foarte bine că voi fi la Istanbul, când se va deschide Bienala de acolo. Sau cea de la Berlin, din iunie.“ La Bucureşti, au venit inclusiv zece curatori de la departamentele muzeului MoMA din New York, unul dintre cele mai mari din lume. Andreas Muller Pohle, editor de la presitigioasa publicaţie de artă European Photography, le-a spus, într-o conferinţă ţinută la Muzeul Literaturii, că ei au pus Bucureştiul pe harta artei contemporane a Europei. „Prin deschiderea internaţio-nală pe care o au evenimentele noastre nu facem un eveniment pentru români, cu români, spune Eugen. „Cred că e important ca românii să aibă acces şi la cultura şi arta occidentală.“

Evenimentele pe care le organizează împreună cu echipa lor de la Pavilion depind foarte mult de sponsorizările pe care le vor primi din mediul privat.

Răzvan Ion este teoretician, curator, manager cultural şi activist politic. Este coeditor al PAVILION – Journal for Politics and Culture, codirector al BUCHAREST BIENNALE – Bienala internaţională de Artă contemporană Bucureşti (împreună cu Eugen Rădescu), iar din 2008 a fost numit director al PAVILION – Centrul pentru artă şi cultură contemporană. A fost profesor asociat al Universităţii California, Berkeley; Universităţii din Lisabona; Central University of New York; University of London. În prezent, predă studii curatoriale şi gândire critică la Universitatea Bucureşti.

Articol preluat din Revista Cariere de decembrie. Pentru detalii legate de abonare, click aici