Alis Anagnostakis: Vulnerabilitatea, suprema putere! (II)
Autenticitatea înseamnă să dai voie lumii să te vadă aşa cum eşti de fapt. Şi nu suntem doar lumină şi frumuseţe. Toţi avem umbrele noastre, imperfecţiunile noastre. A lăsa pe alţii să-ţi vadă "lumina" înseamnă şi a le da acces la "umbra" ta. Atunci riscăm să fim judecaţi, răniţi. Iar asta ar putea fi insuportabil. Atunci alegem, de cele mai multe ori inconştient, sa purtam măşti de protecţe. Ele ascund "umbra", însă, din păcate, ascund şi "lumina".
Ani de zile am fost conştentă de măştile pe care le poartă alţii. Cred ca toţi suntem buni la asta – să etichetăm, sa observăm ce nu e în regula cu cel de lângă noi. Din pacate n-am fost aşa capabilă sa-mi conştientizez propriile măşti. Şi cred, din nou, ca nu sunt singura în situaţia asta.
Mi-am amintit recent de propriul meu drum spre autenticitate cu ocazia unui curs de inteligenţă emotională pe care îl ţin unui grup de copii de clasele 5-8, aflaţi într-un program special de educaţie alternativă pentru cei consideraţi "supradotati" – copii cu IQ-uri foarte mari sau talente deosebite.
Copiii sunt extraordinari – inteligenţi, sinceri, spontani, iar a lucra cu ei e un privilegiu şi o experienţă pe care o preţuiesc enorm. Ceea ce mă întristează este să observ deja la mulţi dintre ei presiunea de a crea "măşti" şi a-şi asuma roluri pentru a se ridica la nivelul aşteptărilor parinţilor, profesorilor sau colegilor lor – sunt dornici sa fie primii tot timpul (rolul "premiantului"), afirmă cu tărie ceea ce li s-a spus constant – ca o notă mai mică de 10 e o problemă, că le-ar putea afecta şansele de a merge la un liceu de elită (rolul "perfecţionistului"), se simt mai degrabă datori să concureze între ei în loc să se ajute unii pe ceilalţi (rolul "competitivului"), sunt tentaţi să se judece unii pe alţii şi să elimine din grup pe cei care sunt "diferiţi" (rolul "judecătorului").
Cu toate astea tot ei îmi spun, atunci când discutam sincer, că nu le place sa fie comparaţi cu alţii, că ei cred în sufletul lor ca ar trebui să se compare mereu cu ei inşişi, ca a concura e frumos, dar tot la fel de frumos este a colabora, ca a fi diferit nu e deloc rău, pentru că altfel lumea ar fi plictisitoare şi că ar trebui să fim toleranţi cu cei diferiţi de noi.
Văd în aceşti copii bătălia între dorinţa de autenticitate şi presiunea socială de a ne asuma nişte roluri pe care alţii le asteaptă de la noi. Şi eu şi multi oameni pe care îi cunosc şi voi, cu siguranţă, aţi simţit nevoia imperioasă de a fi acceptaţi, teama de a nu dezamăgi, frica de a nu fi judecaţi. Pentru asta aţi fost poate dispuşi să renunţaţi la ceva din voi, din ceea ce vă definea ca indivizi, şi aţi ales să jucaţi roluri care v-au ajutat să vă integraţi, sa câştigaţi acea acceptare sau aprobare pe care v-o doreaţi atât de mult.
Şi totuşi, întrebarea este – care e preţul pe care l-am plătit renunţând la propria autenticitate? Mai putem astăzi să deosebim rolurile pe care am învăţat să le jucăm de sinele nostru autentic?
Lucrând cu acesti copii extraordinari, mi-am amintit de propria mea lupta pentru a fi plăcută şi acceptată, de propriile mele frici că, dacă voi arăta lumii că nu sunt nici pe departe perfectă aş putea pierde simpatia celor din jur.
Sindromul "premiantului" din copilărie ia diverse forme la varsta adultă. În cazul meu s-a transformat într-o dorinţă de a nu dezamăgi niciodată pe nimeni. În consecinţă, ani de zile am făcut eforturi sa fiu pe placul tuturor – am incercat să fiu prietena perfectă, colega perfectă, trainerul perfect, mereu prietenoasă, mereu zâmbitoare, mereu dincolo de orice reproş. Şi mult timp am fost mulţumită sa port masca asta – nici măcar nu am fost constientă că era o mască. Până la urmă sunt un om bun şi plăcut, nu? Ce poate fi în neregulă cu a fi plăcut chiar de toată lumea? În plus, cei din jurul meu erau multumiţi, pentru că eram mereu o companie agreabilă.
Asta a durat până într-o zi când una din cele mai apropiate prietene, pe care o consider aproape o soră şi în care am o imensă incredere, mi-a administrat "duşul rece" de care aveam nevoie. Mi-a spus că nu mai suportă atitudinea mea aprobatoare, că ar vrea sa nu mai fiu aşa de "enervant de drăguţă" tot timpul. Mi-a spus că îşi dorea să ii spun şi ce nu-mi convine, că avea nevoie să ştie că sunt sinceră cu ea, că avea nevoie de la mine de păreri oneste, chiar dacă nu neapărat confortabile şi plăcute.
Discutia aceea m-a durut. Şi mi-a deschis ochii! Mi-am dat seama că îmi asumasem un rol care nu mi se potrivea în totalitate, care nu mă reprezenta cu adevărat. În acelaşi timp am avut o revelaţie – prietenei mele nu-i păsa dacă nu sunt perfectă! Ea îmi aprecia autenticitatea.
De acolo am început o lungă călătorie spre mine însămi, care durează până în ziua de azi şi probabil nu se va termina prea curând.
Am făcut schimbări mari in modul de a privi lumea şi de a relaţiona cu cei din jur. Mi-am identificat valorile personale şi am început să trăiesc în acord cu ele in fiecare zi.
Ca trainer, am început să fiu mai directă cu participanţii mei, nu mi-a mai fost teamă să îi provoc cu întrebări, să îi scot din zona de confort atunci când cred că asta le va fi de folos. Nu mă mai preocupă atât de mult ce vor crede despre mine, cât în ce fel le-as putea fi de mai mare folos în dezvoltarea lor – şi, paradoxal, sau nu, asta a generat cursuri de mult mai mare impact şi participanţi mai entuziaşti şi mai dispuşi să aplice ceea ce au învăţat.
Am făcut şi alte schimbări – am început să spun mai des NU atunci când e cazul; nu mai fac lucruri de complezență sau din obligaţie; nu mai fac complimente de convenienţă; am început să judec mai puţin şi să ascult mai mult, mai atent, cu mai mare dorinţă de a înţelege; am început să-mi spun punctul de vedere cu mai multă deschidere, chiar şi atunci când el nu coincide cu al celorlalţi; am încetat să mă mai iau atât de în serios ca înainte; am început să fac tot mai puţine lucruri care nu-mi plac şi mai multe din cele care îmi aduc bucurie; mi-am schimbat direcţia carierei – alegând să lucrez alături de cea mai bună prietenă a mea şi să creez cursuri "altfel" in care cred din toată inima şi in care, după cum s-a dovedit, cred şi participanţii noştri la fel de mult. Nu mă mai consider o victimă atunci când lucrurile nu merg aşa cum am sperat – îmi asum mai multă responsabilitate pentru alegerile şi greşelile mele. N-am incetat să zâmbesc constant, pentru că imi place s-o fac şi simt că zâmbetul e parte din mine.
În acest proces de asumare şi schimbare am renunţat la niste obiceiuri vechi. Am renunţat şi la nişte prieteni vechi. Mi-am făcut alţii noi, m-am deschis către experienţe noi pe care mi le-aş fi refuzat înainte, pur şi simplu pentru că nu îndrăzneam sa-mi asum riscuri sau nu corespundeau cu imaginea despre sinele meu "perfect".
In sfârşit, am acceptat că sunt vulnerabilă. Şi alţii pot vedea asta. Şi da, m-ar putea răni! Dar ăsta nu mi se mai pare un motiv suficient pentru a mă ascunde de lume. Nici nu e un motiv să ascund ceea ce simt sau gândesc. Sunt cine sunt şi sunt mândră de asta. Cred că toţi ar trebui să fim mândri de ceea ce suntem. Exista în mine, ca în fiecare dintre noi, lumini şi umbre şi ambele au frumuseţea lor.
A mă accepta şi dezvălui celorlalţi aşa cum sunt nu mi-a diminuat deloc dorinţa de a continua să cresc şi să evoluez. Surprinzător, trecerea de la Alis cea "perfectă" la Alis cea "autentică" nu i-a şocat pe cei mai apropiaţi prieteni ai mei. Nici nu i-a făcut să mă placă mai puţin. Poate dimpotrivă.
Am ajuns să cred că a-ţi îmbrăţişa propria vulnerabilitate ar putea fi, în ultimă instanţă, suprema forţă interioară.
Ştiu că nu sunt singură pe acest drum spre autenticitate. Văd impulsul ăsta în tot mai muţi oameni din jur, prieteni sau participanţi la cursuri, oameni care par să nu mai fie mulţumiţi cu măştile pe care le-au purtat şi cu rolurile pe care le-au jucat ani de zile. Le admir frumuseţea atunci când îşi dau voie să fie ei inşişi. Ştiu că fiecare dintre noi avem puterea de a da la o parte acea mască şi a elibera sinele nostru autentic. Trebuie doar să ne adunăm curajul, să credem că putem fi plăcuţi şi iubiti asa cum suntem, să începem prin a fi oneşti cu noi înşine, acceptându-ne cu toate imperfecţiunile noastre şi împărtăşindu-le, fără teama şi poate chiar cu mândrie, lumii.
Vă puteţi imagina frumuseţea incredibilă a unei lumi în care toţi am trăi cu autenticitate în fiecare zi? O lume în care am înceta să ne mai prefacem, unde nu am mai juca acele roluri artificiale? O lume plină de oameni preocupaţi de dezvoltarea lor viitoare, dar fără să uite să se bucure de "călătorie" şi de frumuseţea sinelui lor de acum?
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o astfel de lume. Şi, deşi ar putea părea nerealist, eu cred că ea este posibilă. Acea lume există şi acei oameni suntem noi, fără măşti.
Voi ce credeţi?
Alis Anagnostakis
Partner Mind Learners