Alis Anagnostakis: Sindromul „Salvatorului”
Acesta este un nume pe care eu l-am inventat pornind de la unul din conceptele mele favorite din psihologie – "triunghiul dramei" (triada victimă/agresor/salvator în care ne învârtim mulți dintre noi în viețile noastre la nesfârsit).
Ce înseamnă "sindromul salvatorului"?
Nu este vorba despre acel impuls altruist de a salva pe cineva aflat în pericol, nici despre a-i ajuta pe alții în general. Altruismul se transformă în "sindrom" în momentul în care începem să interferăm cu experiențele de viață ale altora, din dorința de a ajuta.
Într-o lume în care egoismul și egocentrismul reprezintă o reală problemă, e surprinzător de observat câți oameni cad în cealaltă extremă și suferă de "sindromul salvatorului". Acești oameni devin excesiv de preocupați de a-i ajuta pe toți cei apropiați, se simt responsabili pentru alții și se învinovățesc pentru greșelile sau eșecurile celor din jur.
Cunosc mulți oameni care și-au asumat rolul de "proptea" pentru întreaga familie. Își doresc permanent să își ajute copiii, partenerii de viață, prietenii, să îi ghideze (uneori chiar împotriva voinței celor vizați), să facă întotdeauna ceea ce este "mai bine" pentru ceilalți – chiar cu prețul propriei liniști și fericiri și, uneori, chiar cu prețul fericirii celor pe care vor să îi ajute.
Daca nu sunteți încă siguri despre ceea ce vorbesc, gândiți-vă o clipă la voi și cei apropiați vouă. E foarte probabil să descoperiți cel puțin o persoană în preajma voastră care manifestă simptome ale "sindromului salvatorului". Astfel de simptome pot fi:
- Implicarea excesivă în viețile și alegerile altora
- O dorință permanentă de a oferi sfaturi și ajutor (chiar și când ele nu sunt cerute)
- O îngrijorare constantă pentru soarta celor apropiați
- Un simț exagerat al responsabilității pentru binele altora (ați putea auzi o astfel de persoană spunând "E vina mea că fiul/fiica au facut alegeri greșite în viață" sau "Treuie să-mi susțin familia cu orice preț – ei nu s-ar descurca niciodată fără ajutorul meu")
- Un setiment puternic de a ști ce este cel mai "bine" pentru alții (de exemplu: "Fiul meu a vrut să studieze arte plastice, dar eu știam că asta nu-i va aduce niciodata bani, așa că l-am convins să facă studii economice, pentru că asa e cel mai bine pentru viitorul lui. Într-o zi o sa-mi mulțumească!")
- Un sentiment exagerat al indispensabilității (de exemplu – "Dacă n-aș fi eu să am grijă de toate, nimic nu s-ar rezolva, totul s-ar duce de râpă")
Desigur, "sindromul salvatorului" poate lua diverse forme, însă "simptomele" de mai sus sunt unele dintre cele mai frecvente pe care le-am observat la alții și, bineînțeles, la mine însămi.
"Salvatorii" de profesie rareori sunt conștienți de răul pe care îl pot face din dorința lor de a ajuta. De cele mai multe ori, eforturile de "salvare" sunt direcționate asupra familei – în special către soți/soții și copii. Întotdeauna "salvatorii" sunt animați de cele mai bune intenții – de a evita ca propriii copii să repete greșelile părinților sau de a-și ajuta partenerul de viață să se schimbe în bine, să fie mai fericit.
Ceea ce nu vedeam pe vremea când eu însămi sufeream de acest "sindrom", și ceea ce nu văd "salvatorii" în general, este că nu poți forța pe cineva să îți accepte ajutorul. A face asta este ca și cum ai vedea o bătrânică lângă o trecere de pietoni, ai presupune că vrea să traverseze, ai apuca-o de braț şi ai conduce-o pe partea cealaltă a străzii, iar apoi ai fi uimit că bătrânica este indignată pentru că ea, de fapt, nu vroia să traverseze, ci doar se oprise să admire peisajul.
Ajutorul este valoros doar atunci când este solicitat și când responsabilitatea finală rămâne la persoana care a fost ajutată!
Mult prea des, din dorința de a ne face utili și valoroși pentru ceilalți, omitem să observăm că, de fapt, intervenim fără drept în viețile altora. Oamenii au nevoie să își trăiască experiențele, bune sau rele, au nevoie să își facă propriile alegeri, să își învețe lecțiile de viață. Atunci când alegem noi pentru alții, ceea ce facem în realitate este să le limităm libertatea, să îi lipsim de experiențe importante pe care ar fi trebuit să le trăiască – totul sub scuza că îi ferim de suferințe inutile.
Intre timp, "salvatorii" iau întreaga responsabilitate pe umerii lor. Se epuizează încercând să îi protejeze pe cei dragi de toate relele din lumea asta. Sfârșesc, uneori aproape la propriu, purtându-i pe toti cei apropiaţi pe umeri, uitând că suntem cu toții oameni și că avem limite, neglijându-se pe ei și ignorând faptul că singura persoană din lume pentru care suntem cu adevărat responsabili suntem chiar noi înșine.
Nu sugerez, în niciun caz, că ar trebui să nu-i mai ajutăm pe cei din jur. Încerc doar să creionez idea că există multe feluri de ajutor pe care îl putem oferi, și nu toate sunt productive. Uneori prea mult ajutor este exact – prea mult!
Exista o diferență fundamentală între a întinde o mână, a oferi un umăr, a fi alături de cei dragi și a-ți impune ajutorul cu orice preț, simțindu-te responsabil pentru alegerile altora sau chiar făcând aceste alegeri în locul lor.
Căzând în extrema reprezentată de "sindromul salvatorului" am putea sfârși prin a-I sufoca pe ceilalţi cu bunăvoința noastra, a-i face dependenți de noi sau, dimpotrivă, a-i determina să se revolte împotriva acestui ajutor excesiv și nesolicitat. Noi, pe de altă parte, putem aluneca într-un fals sentiment de utilitate, sfârșind prin a purta pe umeri poveri inutile și a uita de propriile nevoi și visuri, în preocuparea noastra excesivă pentru nevoile și visurile altora.
Așadar, vă invit să reflectaţi dacă v-ați confruntat vreodată cu "sindromul salvatorului" – fie din ipostaza de "salvator", fie din cea de "obiect al salvării". Cum a fost? Ce ați făcut? Ce ați învățat din asta?
Alis Anagnostakis
Partner Mind Learners