A fost odata un sistem… de training

Din postura de învățăcei, ni se pare că studiem inutilități care nu ne vor ajuta cu nimic. Ca părinți, nu pierdem nici un moment în a blama sistemul cum „încarcă aiurea” mințile tinere. Ba mai mult, ca traineri, fixăm înverșunați sistemul „clasic” de învățământ la categoria „așa nu”. Îl crucificăm, demonstrând amplu și cu pasiune modurile în care el afectează negativ dezvoltarea ulterioară a noastră, a tuturor.

Bunăoară, un sistem în care se transmit cantități impresionante de informații în timp scurt nu poate fi decât greșit. Un sistem în care se încurajează competiția, individualismul și, aproape deloc, lucrul în echipă, nu poate fi decât unul fără viitor, putred. Un sistem în care aglomerăm cât mai mulți studenți pentru ca un profesor să vină să „recite” același curs an de an nu are cum să fie ceva sustenabil pe termen lung… Astfel de tirade nu vor lipsi (vă pot asigura) din speech-ul oricărui trainer contemporan. Lăudând metodele „din afară” (americane, în principal), trainerii vor blama, cu (false) urme de regret, sistemul de învățământ autohton în care (de cele mai multe ori) s-au format.

Ce ne facem, însă, când, analizând mai bine, ne dăm seama că metodele decrepite ale sistemului nostru „inutil” sunt prezente (altfel „îmbrăcate”) și în sistemele bune din alte țări? Și, mai mult, când noi le împrumutăm entuziasmați, păstrând însă denumirea fancy de la sursă?

Exemplul cel mai la îndemână este celebrul bootcamp. Te învățăm în stil militaros! Timp de 3, 4 sau 5 zile, nimeni nu „mișcă” în front. Toți respirăm, îngurgităm și inhalăm informații specifice unei metodologii. Participantul primește calupuri mari de principii, instrumente și rețete pe care trebuie să le rețină necondiționat. Trainerul servește toate informațiile necesare astfel încât, la final, studentul să fie sigur că trece examenul de certificare aferent.

Metoda nu este una lipsită de succes (în anumite situații) și departe de mine gândul de a o blama. Se bazează pe „vechile” principii (considerate depășite) din învățământul nostru: ore de curs multe, meditații și înmagazinarea unei cantități impresionante de informații. Promotorii acestei metode (teoretic, împrumutată din sistemul american) sunt detractorii sistemului tradițional de învățământ (de care aminteam mai sus). Și atunci stai și te intrebi de ce Maria cu altă pălărie din alte zone e mai bună decât Maria autohtonă?

Depășind fariseismul inutil din jurul meu, un lucru este cert – trainingul în forma lui tradițională își trăiește, după părerea mea, ultimele clipe. Se simte nevoia unei reinventări/transformări, unei schimbări de formă și (de multe ori) de fond. Iar transformarea trebuie să se bazeze pe translația principiilor/caracteristicilor „vechiului” sistem într-o formă potrivită noului context educațional, social și economic. Sunt multe variante posibile și mulți pași de urmat până la o transformare completă și corectă. Totuși, iată cum cred eu că ar trebui să arate, la nivel principial, translația de care vorbeam anterior:

A. Cantitatea de informație trebuie ponderată/ajustată în consecință.

Nu ma refer aici în a trunchia materiale/metodologii/standarde, ci în a selecta/extrage doar informațiile care se adresează profilului cursantului/firmei aferente și domeniului în care activează. În acest moment, în dorința de a nu „uita” ceva, majoritatea trainingurilor înseamnă o transbordare „mot àmot” a informațiilor „din cărți” în slide-uri.

B. Transmiterea informației trebuie să fie multi-direcțională.

Zilele în care trainerul reprezintă autoritatea supremă și cel care le știe pe toate trebuie să apună. Practic, fiecare participant (incluzând aici și trainerul) trebuie să contribuie la îmbunătățirea cunoștințelor grupului și la transferul lor către toți membrii grupului.

C. Motivația trainingului trebuie să fie acumularea cunoștințelor/metodelor/instrumentelor direct aplicabile

Și aici vorbim de o schimbare în ambele „tabere”: trainer – studenți. Cursurile (vezi exemplul de bootcamp) și-au creat o tradiție în a ținti certificări și a lăsa în planul doi cunoștințele efective. Motivul a ținut, în mare parte, și de solicitările participanților, calați pe a obține „hârtia” și nu pentru a învăța efectiv. Racila „vânării” certificării trebuie eliminată și accentul trebuie să cadă, așa cum este și normal, pe acumularea unor noi cunoștințe.

D. Modalitățile de predare trebuiesc nu diversificate, ci chiar revoluționate.

Dinamismul și „jocurile” din timpul trainingului încep să-și arate limitele. Nu mai este suficient să arunci o glumă bună, să te amuzi de extreme și să arăți cu degetul – într-un mod amuzant – situații autohtone greșit abordate. Participanții au nevoie de mai mult pentru a asimila/acumula cunoștințe. Lucrul în echipă și în grup, apelul la experiența anterioară și corectarea acesteia în funcție de feedback-ul participanților la training – sunt elemente care nu trebuie să lipsească.

Așa cum spuneam, această translație constituie doar o mică parte din ceea ce ar trebui să cuprindă transformarea trainingului tradițional. Practic, noul „sistem” de învățământ ar trebui să țină cont de aceste principii modificate. Nu trebuie să distrugem ceea ce a fost bun la anumit moment, ci doar să schimbăm/transformăm. Ba chiar, îndrăznesc să spun, că trainingul actual ar trebui să se îmbine la un moment dat cu așa numită tehnică a hostingului. Dar despre aceste modificări, într-un articol viitor.

Dr. Ing. Cătălin-Teodor Dogaru, trainer, consultant și managing partner la TSP(smartprojects.ro), este un entuziast al managementului de proiect, program, proces, ce caută constant talentul și inovația în această industrie.

Titlul de doctor în telecomunicatii denotă pasiunea pentru perfecționare continuă și nicidecum dorința de a mai adauga un titlu lânga nume. Același lucru se poate spune și despre programul de MBA absolvit recent în Proiecte și Procese la Universitatea din Viena sau despre titlul de PMP (se pregătește intens deja pentru certificarea PgMP).