Meșteșugul rom, adus în față, în „buricul târgului”
A fost drum lung până când bijuteriile, hainele sau obiectele decorative și de mobilier ieșite din mâinile meșteșugarilor romi să ajungă să se vândă în buricul târgului, la București, sau în Stockholm și Viena. Iar drumul a început prin îmbarcarea în mașini a tuturor celor 10 membri ai echipei inițiale, în vara lui 2010, pentru a colinda țara în căutarea și cunoașterea oamenilor pricepuți care încă își folosesc îndemânarea și cunoștințele moștenite de la părinți pentru a face obiecte în stil tradițional.
Ideea însă a pornit de la bunicul lui Ciprian Necula, sociolog și activist pentru drepturile romilor, spune Oana Țoiu, antreprenorul social care își leagă numele de Meșteshukar ButiQ.
„Ciprian Necula, unul dintre inițiatorii proiectului, vine din familie de meșteșugari- bunicul lui a fost fierar, dar când a venit în București a ajuns tinichigeriu în atelierul auto, făcea acoperișuri de biserici și altele”. Ciprian Necula și prietenul lui, Khalid Inayeh, partener în proiect și arhitect, au invitat-o apoi pe Oana să li se alăture, în cadrul proiectului finanțat atunci din fonduri europene. „În prima etapă, noi voiam să generăm venituri și respect pentru comunități. Bani- ca să treacă de limita supraviețuirii și să se poată dezvolta- ca familie și comunitate- și să aibă un viitor. Iar respect ca revalorizare a unor meșteșuguri care de-a lungul istoriei României au avut valoare. Dacă te duci în sat, chiar și oamenii cu tendințe rasiste apreciază un lăutar care le-a cântat bine la nuntă sau spun că au un cazan de țuică bine făcut, care nu s-a stricat. Talentul este recunoscut. Și atunci am zis să ne folosim de asta ca să generăm resurse pentru comunitate (prin antreprenori, către toată comunitatea), dar și ca să spargem zidul de stereotipuri”.
Ideea lor a fost să pună în fața prejudecății că romii nu muncesc faptul că pentru a face un ibric de cafea e nevoie de 2.000 de lovituri de ciocan. Să genereze întrebări în mintea celui care vede rezultatul muncii. „Credem că experiențele directe sunt cele care funcționează cel mai bine. Dovada pe care poți să pui mâna. Meșteșugarul pe care îl vezi”. De aceea, în primii ani, meșteșugarii au mers alături de promotorii proiectului de la Iași, la Cluj-Napoca și Vama Veche pentru a-și prezenta produsele și a fi văzuți lucrând.
„În primii ani am avut o clădire itinerantă pe care am tot mutat-o, un fel de caravană de festival de meșteșugari cu expoziții manifest. Aveam ghizi care îți povesteau despre istoria meșteșugului, aveam fotografii cu meșteșugari la ei în atelier, aveam informații statistice despre discriminare, despre anii de robie, făceau ucenicie la minut, cu instrumente inclusiv pentru public. Am avut 3.500 de ucenici și cred că a fost una dintre cele mai puternice experiențe pentru că începând să faci tu cu mâna ta înțelegi cât e de greu, de ce fel de talent e nevoie, creezi o altfel de legatură, poziționezi meșteșugarul în altă zonă- a cuiva de la care ai de învățat”.
De la meșteșugar, la cooperative și făbricuțe
Oana, Ciprian, Khalid și echipa lor, inclusiv contabila și juristul, au întâlnit pe parcursul primului an (2010) 1.500 de meșteșugari, din totalul pe care îl estimau la minimum 5.000. Au discutat cu ei, au început să le explice noțiuni de bază în antreprenoriat, au aflat care sunt pricepuți și care dornici să lucreze și să se dezvolte alături de oamenii de la București. 500 de meșteșugari au acceptat parteneriatul și au fost ajutați să se organizeze în 30 de cooperative (li s-au plătit taxele de înființare și contabilii timp de trei ani). „Prin aceste cooperative am vrut să-i ajutăm să folosească în comun resursele: să aibă furnizori comuni de materie primă, să cumpere utilaje pe care să le folosească în comun. În practică nu se întâmplă chiar așa, pentru că meșteșugarii sunt la limita dintre producător și artist și fiecare are stilul lui de lucru”.
Din finanțările și sponsorizările obținute au investit în atelierele multora. Ba chiar au trimis sociologii pe teren ca să afle părerea lor științifică despre dinamica comunităților și despre cum ajunge să se dezvolte întreaga comunitate dacă ajuți meșteșugarul. „Ei au validat lucrurile pe care noi le intuiserăm. De exemplu, că dincolo de impactul imediat este important să vezi modelele în comunitate. Faptul că Emil a fost, toamna trecută, la Vienna Design Week cu produsele și cu designerii, acum la Stockholm Design Week, iar la următoarea ediție vrem să-l luăm cu noi pe Zoli, meșteșugarul care face coșurile cu designerii suedezi, se află. Sunt lucruri care se povestesc în comunitate și devin posibile, deodată. Dacă înainte părea aproape imposibil să-ți vinzi produsele la oraș, iată că acum nu e doar posibil, ci dovedit. După astfel de experiențe, meșteșugarii au început iar să discute cu copiii lor despre ce înseamnă să duci meseria mai departe, un lucru care nu se mai întâmpla. Când vezi că nu reușești să-ți întreții familia din meșteșug nu e cel mai responsabil lucru din lume să-ți transferi meseria copilului. Dar de când au suficiente comenzi au început să vorbească despre a face asta împreună, în familie. Sunt efecte pe care le-am vizat de la început”. Un alt efect, la care nu s-au gândit inițial, a fost faptul că modelele de produs care au fost dezvoltate în cadrul proiectului au fost copiate apoi de meșteșugari neimplicați direct în rețeau.
Design străin, meșteșug autohton
În prima etapă, meșteșugarii au realizat modele tradiționale, fiecare lucrând în funcție de timp și personalizând, deseori, comenzile clienților. Vânzările se făceau mai ales la târguri și evenimente și ulterior prin magazinul online. Modelul de business a fost apoi schimbat. Din 2013-2014 meșteșugarii au început să colaboreze cu designeri străini- doi austrieci și doi suedezi-, iar din 2015 a fost deschis un magazin în zona Pieței Universității din București. Tot în 2015 au început participările la expoziții internaționale de design, cu sprijinul Fundației Erste și al Institutului Cultural Român.
În rețea au rămas acum aproape 60 de meșteșugari, dintre care șase sunt angajați full time, alții au înființat SRL sau PFA, iar unii lucrează în cooperative, cum sunt cele de coșuri de lângă Cluj-Napoca sau cele de măturici de la Clejani. „Acum că avem deschis și magazinul fizic, și pe cel online, nu prea ne mai permitem să dăm comanda azi și ei s-o facă când pot. În momentul în care brandul devine mai puternic și devii mai profesionist nu-ți mai permiți întârzieri mari, chiar dacă noi le explicăm cliențiilor că sunt lucruri făcute manual și nu poți comanda 1.000 de exemplare și să vină mâine. Am preferat să investim mai mult în câțiva meșteșugari cu care să lucrăm pe termen lung, decât câte puțin în foarte mulți și să risipim resursele. În plus, acum aproape 90% dintre produse sunt făcute alături de designeri. Vin designerii austrieci și suedezi și stau cu săptămânile în România și trebuie să lucreze cu niște parteneri”.
Timp de trei ani au fost organizate concursuri de design la București și Cluj-Napoca pentru găsirea acelor modele pe care meșteșugarii să le execute. Până la urmă a fost aleasă varianta lucrului cu câțiva designeri. Pe Nadja Zerunian și Peter Weisz, reprezentanții Mesteshukar ButiQ i-au cunoscut prin intermediul Fundației Erste, după ce rețeaua câștigase un premiu de inovare socială. Designerilor din Suedia, Tor Palm și Mattias Rask, de la Glimpt Studio, le-au scris după ce au citit că aceștia fuseseră în Africa pentru a lucra cu meșteșugarii de acolo. „Ne-am dat seama că nu e ușor să înțelegi ce poate să facă un meșteșugar – ca să înțelegi trebuie să stai lângă el. Asta facem cu designerii internaționali care stau umăr la umăr. Nadia și Nevers, argintarul, pregătesc acum împreună următoarea colecție de bijuterii”. Designerii lucrează pro-bono cu meșteșugarii români, dar pentru produsele care se vor vinde pe piețele externe vor primi probabil un procent din prețul final, mai spune Oana.
De magazinul din centrul Bucureștiului au avut nevoie și din motive de business, dar mai ales pentru a da un semnal, o interpretare nouă muncii depuse de meșteșugari. „În afacerile sociale trebuie să împaci modelul de business, care să fie funcțional, cu cel de schimbare socială. Voiam să aducem meșteșugul în buricul târgului. Nu e același lucru cu a face magazin în Drumul Taberei, chiar dacă poate clienții ar fi venit după noi. Poate. Dar miza a fost de a aduce meșteșugul marginal în buricul târgului”. Oana spune că mai mult de 70% dintre cei care intră în magazin vin special acolo, pentru că au aflat despre el înainte. Poate au văzut produsele pe site-ul online, dar preferă să vină să le vadă de aproape și să le pipăie, înainte de a le cumpăra. Cel mai bine se vând bijuteriile. Sunt trei categorii de clienți: femeile de 25-40 de ani, pasionate de lucrurile făcute cu personalitate, sau bărbați în căutare de cadouri speciale; firmele de publicitate sau studiourile de design care vor produse dedicate, cadouri de Crăciun sau Paște și trofee pentru diverse gale și agenții comerciali din HORECA. La comenzile din afara țării, lucrurile merg încă dificil în condițiile în care prețul produselor e uneori mai mic decât costul transportului.
Un model de business dificil
În prezent, mare parte din afacere este susținută prin vânzări. Oana Țoiu spune că sunt luni în care 70-80% din costuri sunt acoperite astfel, dar că evoluția vânzărilor e fluctuantă. „Planul e să trecem pe profit, dar să obținem finanțări externe și sponsorizări în continuare și să putem redirecționam finanțările tot mai mult către dotările meșteșugarilor, să lucrăm cu familiile lor, mai mult pentru educarea copiilor”.
În continuare produsele sunt prezentate și la diverse evenimente corporate sau festivaluri urbane, unde meșteșugarii romi nu prea au cum să ajungă singuri. La începutul lui martie au fost la un târg organizat de Banca Mondială la Ambasada SUA. Primesc și multe solicitări de parteneriat de la oameni stabiliți în orașe ca Londra sau Geneva care vor să vândă produsele Meșteshukar ButiQ acolo.
În România încearcă să crească numărul de meșteșugari din rețea și să dezvolte colecții cu cât mai mulți dintre ei, astfel încât să aibă produse cu care să susțină creșterea numărului comenzilor. Un proiect important, dar aflat încă la început este transformarea unor cooperative în mici făbricuțe, în parteneriat cu un retailer internațional de mobilă. „Vrem să păstrăm meșteșugul, dar să ajungem la un volum mai mare. În astfel de făbricuțe s-ar face zeci de mii de produse și ar lucra între 50 și 100 de oameni. S-ar schimbă liga în care joci. Dar e un proces lung și complicat și implică investiții din partea noastră”.
Tot modelul de business e dificil, spune Oana Țoiu. „E un model ușor de copiat, dar greu de susținut. Trebuie să ai o relație foarte bună cu meșteșugarii și asta ia timp. În plus, trebuie să funcționezi bine cu două pălării. Clienții nu vin pentru impactul social, ci vin pentru că produsele sunt frumoase, unice, bine făcute. Sigur că ajută în îndrăgostirea lor de brand și faptul că banii ajung la meșteșugar. Dar nu e asta povestea care vinde. Calitatea și designul vând”. Cele mai mari obstacole vin însă din confruntarea cu legislația, spune antreprenorul social. „Legislația fiscală nu e făcută prietenos pentru micul meșteșugar. Știu cazul unui meșteșugar care turna în fontă, avea PFA, plătea taxe la primarie, dar a fost amendat de poliție pentru că nu avea casă de marcat mobilă în timp ce se deplasa cu căruța într-o localitate învecinată. Fiscalitatea pentru micii meșteșugari trebuie să se schimbe. Altfel fie omori afacerea, fie o duci în economia neagră sau gri”.