Formele atipice de muncă în România. La ce conduc ele și cum îi afectează pe angajați
Atunci când ne gândim la un contract individual de muncă avem, de regulă, în vedere, modelul clasic, cel în care avem un singur angajator, un program full-time și care este încheiat pe o perioadă nedeterminată de timp. Ceea ce trebuie să știe angajații implicați într-un raport de muncă atipic este faptul că orice salariat, fie că prestează muncă atipică, fie clasică, este tot un salariat. Are aceleași drepturi și obligații și trebuie să primească aceeași grijă și securitate ca orice angajat din cadrul unității angajatoare. Orice angajator trebuie să respecte egalitatea dintre angajați, pentru cei ce prestează forme atipice de muncă fiind necesar același nivel de protecție ca pentru ceilalți lucrători care se află în raporturi standard de muncă. În orice caz, angajații trebuie să fie atenți și să sesizeze orice eventuală diferență de tratament deoarece contractele de muncă de acest tip nu justifică o diferență de tratament în ceea ce privește condițiile de muncă sau securitatea și sănătatea la locul de muncă.
Contractul individual de muncă pe durată determinată, nouă tendință românească în piața muncii
Contractele atipice de muncă au trăsăturile specifice contractului „regulă”- cel pe perioadă nedeterminată- dar fiecare dintre acestea prezintă anumite particularități conturate de nevoia de flexibilizare a raporturilor de muncă.
Contractul individual de muncă pe durată determinată, o nouă tendință în piața românească a muncii prezintă, prin natura sa, o serie de particularități atât raportat la celelalte contracte atipice cât și la contractul „regulă”, printr-o anumită durată de muncă ce nu poate depăși 36 de luni. Contractele având ca obiect prestarea acestei forme de muncă încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată sunt considerate contracte succesive şi nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.
O figură juridică particularizată a contractului pe perioada determinată este contractul de muncă prin agent de muncă temporară. Caracteristic pentru acest tip de contract de muncă este faptul că se încheie strict pentru realizarea unei anumite misiuni, nefiind un contract de muncă de sine stătător. Munca prin agent de muncă temporară se prestează prin intermediul unui salariat temporar (care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară și care este pus la dispoziția utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă).
Contractul de muncă part-time se evidențiază prin timpul de muncă ce constă într-un număr de ore inferior numărului normal de ore lucrate pe săptămână de către un salariat cu normă întreagă. Durata muncii unui salariat este raportată la săptămână sau la lună, nu la zile și nu trebuie confundată cu situația salariaților cu timp de lucru săptămânal redus temporar pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, când angajatorului i se recunoaște posibilitatea de a reduce programul de lucru de la 5 zile la 4 zile pe săptămână până la remedierea situaţiei care a cauzat reducerea programului.
O varietate a muncii care începe să fie din ce în ce mai răspândită este munca la domiciliu, așa numitul “lucru de acasă”. Contractul de muncă la domiciliu se deosebește de celelalte contracte prin locul de muncă, salariatul desfașurându-și atribuțiile funcției la domiciliu. Nici acest tip de contract nu este unul de sine stătător, locul muncii fiind diferit și salariații stabilindu-și singuri programul de muncă.
Un alt contract particular este contractul de ucenicie la locul de muncă. Specific acestui contract este faptul că în baza raportului juridic, o persoană fizică, denumită ucenic, se obligă, pe durată determinată, să se pregătească profesional și să muncească pentru și sub autoritatea unei persoane juridice sau fizice denumită angajator, care se obliga să-i asigure plata salariului și toate condițiile necesare formării profesionale. Principala particularitate față de contractele expuse anterior se referă la obligativitatea angajatorului de a-l pregăti profesional pe ucenic. Apoi, pe lânga scopul contractului de muncă-și acesta atipic (anume de a-l instrui pe ucenic, de a-l forma profesional), mai există și obligația angajatorului de a-i plăti salariu ucenicului pentru munca efectuată în folosul angajatorului său, cauza contractului fiind complexă.
Specific tuturor contractelor individuale de muncă, fie ele tipice sau atipice, este faptul că acestea, indiferent de forma pe care o îmbracă, se încheie întotdeauna între angajator și angajat, chiar dacă în anumite forme contractuale angajatorul își schimbă denumirea in funcție de specificul fiecărui raport de muncă. De asemenea, la toate formele de muncă vom regăsi raportul de subordonare, element care este de esența contractului de muncă.
Contractele de muncă, obligatoriu în formă scrisă
Indiferent de tipul de contract prin intermediul căruia se prestează munca, forma pe care trebuie să o îmbrace este în mod obligatoriu forma scrisă. Anumite particularități impuse de specificul muncii ce face obiectul contractelor atipice în ceea ce privește forma acestora sunt prevăzute expres de lege. În fiecare contract este necesară inserarea unor clauze obligatorii care țin de esența raportului de muncă atipic și care îl deosebesc de cel cu normă întreagă.
Ajungem la concluzia că formele atipice de prestare a muncii sunt din ce în ce mai întâlnite, mai cerute și mai evoluate. Contractul full-time pe perioadă nedeterminată rămâne regula dar contractele atipice își consolidează, treptat, poziția. Cu toate acestea, deși aceste forme de muncă atipice aflate într-o continuă expansiune par să marcheze o evoluție nu numai în câmpul muncii ci și în plan social, nu putem să nu observăm faptul că îndepărtarea de la modelul clasic și flexibilizarea muncii conduc, inevitabil, și la destabilizarea raporturilor de muncă, consecințele fiind suferite, cel mai adesea, de angajați.
Av. Georgiana Trifan SCA Grecu şi Asociaţii