Deconfitura de ieri, insolvabilitatea de astazi
Deconfitura era o situatie de drept in care se gasea debitorul necomerciant persoana fizica, in secolul al XIX-lea.
Teoria Codului civil pleaca de la considerarea patrimoniului ca un gaj general al creditorilor, motiv pentru care, daca nu ar mai fi existat nimic de urmarit, o insolvabilitate declarata oficial nu ar fi fost utila, pentru ca ar fi echivalat cu "exilarea sociala", ceea ce, macar acum, in epoca drepturilor omului, ar fi de neinchipuit. Cel mult, se putea interzice celui in situatia aratata sa participe la raporturi comerciale, iar nu si la raporturi civile. Se putea interzice participarea la unele raporturi civile, dar e o zona sensibila, care nu poate fi reglementata usor si, de aceea, aceasta problematica e lasata cumva libera.
Legea actuala nu mai prevede ca debitorul necomerciant sa fie declarat ca insolvabil, ca situatie de drept. Daca, totusi, un necomerciant este in stare de insolvabilitate, de facto, adica datoriile exigibile sunt mai mari decat patrimoniul sau urmaribil potrivit legii, sau daca nu are un asemenea patrimoniu (urmaribil – caci, teoretic, orice persoana are un patrimoniu cat de mic, insa nu sunt supuse urmaririi toate bunurile, unele fiind excluse de la masuri silite), exista unele efecte explicite exclusiv in plan fiscal, conform Codului de procedura fiscala. Dar nu se declara formal, de drept, insolvabil, ci se constata imprejurari care conduc la concluzia ca debitorul este insolvabil.
Comparativ cu insolventa persoanei juridice, exista majore si multiple deosebiri. Cea mai evidenta distinctie, din care se deduce simplu ce deosebeste o categorie de alta, sub acest aspect, este ca insolvabilitatea unei persoane juridice sau a unui comerciant in genere este procedural reglementata in detaliu.
Ce trebuie retinut este ca debitorul necomerciant este "scutit" de o procedura ca atare si este considerat insolvabil prin acte care produc si stingerea datoriei in cauza, cel putin in domeniul fiscal.
Mai exista situatii de drept comun cand debitorul, fara a fi declarat insolvabil sau altfel (de pilda "in deconfitura" – termen invechit si neuzitat in prezent nici de lege, nici de practica), este afectat indirect de starea de "insolvabilitate". Astfel, desi nu e declarat prin vreo procedura specifica sau generala, debitorul – persoana fizica necomerciant – este afectat de situatia sa atunci cand este decazut din termenul de care beneficia pentru executarea unei obligatii, in urma constatarii insolvabilitatii sale de catre instanta sesizata cu judecarea cererii formulate de creditor. Insa, in aceasta situatie, cererea creditorului nu vizeaza declararea insolvabilitatii, ci pretentii diverse, invocand insa insolvabilitatea pentru a evita o pierdere iremediabila sau pentru a isi valorifica mai repede un drept de creanta. Deci, "insolvabilitatea" devine aici un instrument, iar nu un scop. Instanta isi formeaza o convingere intima, subiectiva, asupra temeiniciei cererii creditorului de decadere din termen a debitorului, ca efect al insolvabilitatii si dispune masuri in consecinta, pentru a permite, dupa imprejurari, ca debitorul sa fie urmarit inainte de termen asupra unor bunuri eventual ramase de urmarit. In aceasta ipoteza, de fapt, asistam la o "pipaire" a situatiei debitorului, un gen de actiune preventiva prin care creditorul incearca salvgardarea creantei sale, iar nu declararea insolvabilitatii, pentru ca, in aceasta ultima ipoteza ar insemna ca demersul sau ar fi inutil, pentru ca debitorul ar fi deja insolvabil.
Multe se pot dezvolta de aici, dupa situatia debitorului: daca acesta e de buna credinta sau de rea-credinta, daca e vorba de obligatii civile sau de familie, daca exista temei pentru declararea indirecta a insolvabilitatii in lipsa unei proceduri specifice s.a.
Dar, in sinteza, se poate constata ca, in general, insolvabilitatea necomerciantului persoana fizica este nereglementata, ceea ce e normal – apreciez eu -, cat timp relatiile civile nu presupun un risc de profitabilitate teoretic asumat, ca in cazul celor comerciale, iar creditorii civili au la dispozitie ceea ce se numeste specific, cum spuneam, gajul general al creditorilor, ca functie a patrimoniului.
Daca debitorul nu are patrimoniu suficient e fie pentru ca nu avea inca de la nasterea datoriei sale – si atunci creditorul e culpabil teoretic pentru alegerea sa, un risc specific civil – fie pentru ca debitorul si-a diminuat voit sau fara prudenta patrimoniul. In aceste cazuri, exista remedii civile, cum ar fi actiunea revocatorie, care tinde sa anuleze un act juridic facut in frauda creditorilor (actiune regasita, translatata expres si in procedura insolventei comerciantilor), sau remedii penale (mai rar). Altfel spus, daca un comerciant raspunde in limita patrimoniului afectat comertului (ca regula), deci direct comercial si indirect patrimonial, un debitor necomerciant persoana fizica este raspunzator nelimitat, in consideratia caracterului direct patrimonial al angajamentului sau.
Revenind, daca un debitor este "perceput" insolvabil de catre instanta, la cererea creditorului, instanta poate sanctiona aceasta situatie perceputa, in consideratia protectiei creantei in discutie si ca sanctiune a unui debitor neglijent cu patrimoniul sau ori care se indatoreaza exagerat. Ceea ce, insa, nu face imposibila angajarea unor datorii viitoare, de la alti terti, pentru ca nu exista posibilitatea interzicerii participarii la raporturi civile, la fel cum exista pentru comercianti (temporar sau permanent). E vorba, in definitiv, de un risc al oricarui raport economic, pe care si-l asuma creditorul respectiv, daca nu isi ia masuri de precautie sau garantie. Desigur, exista sanctiuni penale pentru cei care se impovareaza voit in dauna altora, dar cu dificultati practice si legale in a stabili o asemenea raspundere. Mai mult nu se poate face, cu exceptia cazului in care exista motive pentru interzicerea judecatoreasca a debitorului, cand exista motive si probe sa se argumenteze lipsa lui de discernamant.