Avocatura – câteva provocări de natură etică

Mai mult poate decât orice altă profesie, avocatura se confruntă adesea cu probleme de natura morală pentru care legile de organizare, statutele dar mai ales codurile deontologice nu oferă întotdeauna soluții reale. Codul deontologic al avocatului român, spre exemplu, stabilește principii și reguli de conduită pe care avocatul ar trebui să le respecte, atât în exercițiul profesiei de avocat, cât și în viața sa publică și privată. Mai exact, norma etică profesională trasează niște coordonate generale ale raportului avocatului cu clienții, cu alți avocați, cu magistrații, cu organele judiciare, cu organe și instituții cu atribuții jurisdicționale, precum și cu orice alte entități cu care inițiază și stabilește relații în exercitarea profesiei.

Astfel de coordonate pot fi într-adevăr relevante pentru stabilirea unui standard de comportament și adesea pentru funcționarea, în anumite situații, a răspunderii disciplinare, însă nu oferă neapărat o bază etică pentru deciziile pe care un avocat să le adopte la nivelul activității profesionale. Nu ne preocupă în acest cadru incompatibilitățile, confidențialitatea, conflictul de interese care, deși uneori antrenează probleme extrem de sensibile și derutante, sunt totuși gestionabile din perspectiva regulilor profesionale consacrate. Marile încercări de natură etică ale profesiei constau în realitate în poziționarea avocatului față de cauza în sine, client, obiectivele acestuia și, evident, față de propriile acte afectate realizării acestor obiective.

Practica avocațială aduce de multe ori în discuție provocări specifice precum prostituția, consumul de droguri, optimizarea fiscală, urbanism și protecția mediului, încredințarea minorilor etc. Aceste tipologii de cauze nasc dileme morale care ar trebui soluționate de către avocat raportându-se la niște principii abstracte (demnitate, onoare, probitate, integritate) pe care codul deontologic le enumeră fără însă a lămuri dacă au sau nu o semnificație autonomă raportat la natura sau rolul social al profesiei.

De multe ori, opțiunea pentru o anumită conduită profesională îl poate poziționa pe avocat într-o zonă de disconfort extrem față de propriul sistem de valori, față de propria viziune asupra a ceea ce considera în mod intim drept corect și moral. Deși subiectul este mai întotdeauna evitat, el se află cu certitudine pe agenda personală a fiecăruia, cel puțin atât timp cât profesionistul nu se obișnuiește să îl ignore.

În mod evident, rolul acestui material nu este acela de a analiza natura și temeiul judecăților noastre etice. Ne rezumăm doar la a spune că în majoritatea cazurilor teoriile etice generale constituie, așa cum este și firesc, reperul comun pentru toate deciziile adoptate în exercitarea activităților profesionale. Din această perspectivă, două sunt modelele fundamentale de cercetare a conduitei umane conștiente. Primul model e reprezentat de etica deontologică/kantiană care are la bază noțiunea de datorie. Potrivit acestuia, valoare morală au numai acțiunile motivate de datorie. Consecințele sunt lipsite de orice relevanță, întrucât acestea sunt ab initio incerte. Acțiunile unei persoane sunt sau nu morale după cum maxima voinței sale poate fi sau nu valabilă întotdeauna și în același timp ca principiu al unei legi universale. Mai simplu spus, valoare morală există doar atunci când propria acțiune asupra altora este echivalentă cu modul în care toți ceilalți ar acționa asupra ta. De cealaltă parte, etica teleologică sau consecvențialistă consideră că valoarea unei acțiuni este dată de scopul ei final. Susținătorii acestei teorii resping ideea existenței unor acțiuni rele sau bune prin ele însele, aprecierea făcându-se prin raportare la consecințe care sunt plăcerea sau fericirea. Acestor două teorii fundamentale li se poate asocia și modelul etic al virtuții care însă este preocupat în mod preponderent de caracterul persoanei, iar nu neapărat de natura acțiunilor sale.

În raport de aceste repere etice tradiționale și având în vedere că de cele mai multe ori avocații acționează în anumite circumstanțe cu totul altfel decât ar acționa o persoană obișnuită, există tentația de a caracteriza întregul grup profesional ca imoral.

Pentru a oferi un suport etic adecvat particularităților profesiei și totodată pentru a face față unor astfel de judecăți extrem de aspre, avocații de peste ocean și din spațiul Commonwealth au dezvoltat o teorie a amoralității, numită concepție standard a eticii juridice (avocațiale). Această teorie etică este considerată standard, întrucât corespunde perspectivei clasice a avocaturii, respectiv aceea a intereselor contrare valorificate în fața unei instanțe[ Concepția standard a eticii avocațiale este specifică sistemului adversarial (adversarial advocacy) în care procesul este condus cu preponderență de avocați, rolul judecătorului limitându-se la asigurarea unui proces/cadru corect iar nu la investigarea adevărului, trăsătura caracteristică jurisdicțiilor inchizitoriale (continentale). Din perspectiva subiectului analizat, însă, distincția este lipsită de relevanță.]. Ea pornește în primul rând de la premisa că raționamentul juridic și obiectivarea lui în activitățile specifice profesiei sunt aproape întotdeauna manifestări cu un consistent substrat de natură etică. În al doilea rând, teoria are în vedere că opțiunile morale ale avocaților nu pot fi judecate prin raportare la modelul teleologic sau cel deontologic de analiză, întrucât acestea au un caracter mult prea general și universalist. De partea cealaltă, nici reperul caracterului virtuos nu ar fi relevant întrucât este considerat tributar relativismului de natură istorică, socială și culturală care pot denatura orice proces de evaluare și decizie. În plus, foarte puține fapte în sens general sunt în mod fundamental bune sau rele independent de orice circumstanțe. Acțiunile sau după caz inacțiunile avocaților sunt întotdeauna un reflex adecvat unor situații particulare. Este deci nerelevant să analizezi moralitatea unei acțiuni intervenite într-o împrejurare anume cu aceeași acțiune manifestată în circumstanțe total diferite. Acesta este motivul pentru care s-a considerat că o etică aplicată, cum este cea juridică/avocațială trebuie să se raporteze întotdeauna la faptul generator concret și la contextul social economic și cultural în care acesta intervine. De asemenea, unii autori consideră că la baza acestei teorii stă, de asemnea, o diferențiere de roluri care se traduce prin faptul că obligațiile morale ale avocatului sunt diferite de obligațiile morale ale neprofesionistului în viața de zi cu zi.

Revenind la concepția morală standard, majoritatea autorilor consideră că aceasta este întemeiată pe următoarele principii: i) principiul adeziunii (partisanship); ii) principiul neutralității (neutrality) sau al autonomiei clientului (client autonomy); ii) principiul nerăspunderii (non accountability).

Principiul adeziunii sau mai exact al atașamentului față de cauza clientului se traduce prin obligația avocatului ca în limitele legii să facă tot ce consideră necesar pentru protejarea intereselor clientului. Mai mult decât atât, în aplicarea acestui principiu, avocatul ar putea chiar să infrângă scopul legii substanțiale, după cum ar putea și să ignore interesele terților.

Principiul neutralității impune avocatului să nu judece obiectivele clientului și nici să permită propriei viziuni morale să interfereze cu modul în care cauza clientului este susținută. Un exemplu clasic oferit de literatura de specialitate privește decizia de a formula o anume cerere sau de a invoca un incident, decizii care aparține clientului, iar nu avocatului. Se consideră că neutralitatea morală este cea care permite avocatului să asigure o mai bună apărare pentru client.

Principiul nerăspunderii exclude orice responsabilitate morală pentru actele săvârșite în îndeplinirea obligațiilor profesionale, atât timp cât acestea se înscriu în limitele legale. Avocatul este doar un instrument (legal) al clientului, un tehnician care îl sprijină pe acesta să obțină rezultatul dorit.

Concepția standard a eticii juridice, astfel cum este ea reflectată de principiile de mai sus se concentrează exclusiv asupra rolului avocatului de reprezentant al clientului. Istoric, această concepție are o sorginte liberală, întrucât are ca premisă conflictul dintre cetățean și instituțiile statului, extins ulterior la orice conflict judiciar care impune prezența și îndemânarea unui avocat. Unii autori consideră deopotrivă că această concepție ar putea fi justificată de pozitivismul juridic ca filosofie a dreptului dominantă în spațiul nord american[ Pentru detalii, a se vedea Cesar Arjona, Amorality explained, Ramón Llull Journal of Applied Ethics, 2013 (4), p. 51-66.]. În ceea ce privește subiectul analizat, această teză pornește de la distincția dintre drept și morală, mai exact de la preeminența dreptului asupra moralei. Conduita avocatului este determinată exclusiv de considerente de ordin legal, iar nu de considerente morale. Mai exact, obligațiile profesionale ale avocatului, astfel cum sunt acestea reflectate de legea de organizare și statut, trebuie respectat ca atare, în orice context, fără a fi supuse unei analize etice suplimentare.

Așa cum se poate intui, aceste principii nu sunt ferite de critici, multe din ele deloc exagerate. În acest sens, s-a constatat că asumarea fără rezerve a teoriei amoralității poate antrena uneori consecințe juridice și sociale dureroase. Denaturarea faptelor, încurajarea confuziei aupra dreptului aplicabil, toate printr-un abuz de tehnici și instrumente profesionale (nu neapărat abuz de drept) poate conduce la soluții juridice discutabile. Dorința de a câștiga cu (aproape) orice preț conduce la indiferență față de regimul/dinamica proprietății/drepturilor și consecințele sociale ale unui astfel de decizii. În același timp, valorificarea constantă a acestor norme de conduită poate crea o lipsă de sensibilitate în viața personală și chiar în cea profesională, împiedicând avocatul să empatizeze în mod real cu cauza clientului. În fine, abuzul de amoralitate își poate pune în definitiv amprenta inclusiv asupra percepției generale asupra statutului profesiei și integrității membrilor săi.

Tocmai de aceea, acest model etic nu este singurul propus de teoreticieni. O teorie alternativă pornește tot de la rolul social al avocatului, însă schimbă perspectiva, în sensul în care activitatea și implicit etica profesională nu mai sunt subordonate interesului clientului, ci nevoii de a asigura conformitatea cu rațiunea legii. Pornind de aici, avocatul are sarcina de a se asigura că nimic nu este decis exclusiv în baza unor argumente pur formale sau procedurale. O astfel de abordare îl transformă de fapt pe profesionist într-un avocat al sistemului de drept (al bunei funcționări a instituțiilor juridice), chiar împotriva intereselor propriului client. Ca și în cazul concepției etice standard, și în cazul acestei teorii alternative, convingerile morale intime sunt lipsite de relevanță. Această teorie, numită a avocatului responsabil, este întregită sau, după caz, nuanțată de teoria avocatului activist moral, conform căreia avocatul trebuie să contribuie la schimbarea legilor și instituțiilor astfel încât accesul la justiție să devină mai facil iar legea în sensul ei cât mai larg să devină mai bună.

În fine o ultimă posibilă abordare a eticii profesionale poate fi analizată din perspectiva relaționării între membrii comunității față de care dreptul și instituțiile sunt percepute ca un derivativ. În această logică, rolul avocatului este acela de a evita vătămarea în orice mod a membrilor comunității, care, în orice circumstanță, sunt mai importanți decât orice instituție. Se poate observa că în cazul acestor ultime două teorii, se încearcă un compromis între morala personală și practica profesională.

Fără să contestăm că, prin activitatea desfășurată, avocații au posibilitatea de a contribui la prevenirea conflictelor, la perfecționarea legilor și a instituțiilor, la sporirea încrederii generale în sistemul de drept, totuși în România, natura activității lor este cel puțin deocamdată în mod preponderent dedicată soluționării conflictelor între interese contradictorii. Din această perspectivă modelul standard pare un instrument mult mai potrivit ca, măcar în parte, să contribuie la surmontarea unor provocări de ordin moral cu care avocații s-ar putea confrunta.

De asemenea, fără să pretindem că teoriile enumerate anterior pot oferi soluții viabile tuturor acestor probleme, îndrăznim să susținem fără rezerve că în exercitarea activității sale specifice avocatului nu i se poate pretinde în mod real imparțialitate. Conduita sa are întotdeauna ca premisă mandatul acordat de client, iar raportat la acest mandat, devine necesar ca avocatul să se detașeze de anumite considerente de ordin moral care l-ar împiedica să asigure acestuia cea mai bună asistență posibilă. Indiferent dacă analizăm etica avocațială din perspectiva clasicului conflict judiciar de interese sau din perspectiva rolului sau special de administrator privat al ordinii sociale (sfătuitor, negociator, mediator etc.), avocatul are nevoie de repere morale proprii care să-i faciliteze îndeplinirea corespunzătoare a serviciului public cu care este investit.

În teorie lucrurile par relativ simple. În practică, lucrurile stau ușor diferit, întrucât este greu de crezut că un avocat își permite în mod real să absolutizeze valorile morale cărora i se supune. Din această perspectivă, distincția de roluri analizată ca posibil temei al concepției standard reprezintă o premisă teoretică ușor forțată, întrucât între viața personală și viața profesională nu poate exista niciodată o barieră clară. La fel și între valorile morale personale și cele așa zis pur profesionale. Teoria amoralității poate constitui în multe împrejurări un sprijin profesional incontestabil însă, pentru împăcarea cu sine, ea va trebui în cele din urmă compatibilizată cu morala propriilor convingeri. Iar acesta rămâne un exercițiu pur personal.

Așa cum am susținut și anterior, nu știm în ce măsură acest scurt material oferă repere eficiente de orientare în universul etic profesiei, însă poate constitui un instrument util de evaluare morală a avocaților într-o lume din ce în ce mai complicată.

¹Etica virtuții îndeamnă să acționezi așa cum ar face-o o persoană virtuoasă și oferă în acest sens repere de comportament pe care o persoană „bună” ar trebui să le caute.
²Concepția standard a eticii avocațiale este specifică sistemului adversarial (adversarial advocacy) în care procesul este condus cu preponderență de avocați, rolul judecătorului limitându-se la asigurarea unui proces/cadru corect iar nu la investigarea adevărului, trăsătura caracteristică jurisdicțiilor inchizitoriale (continentale). Din perspectiva subiectului analizat, însă, distincția este lipsită de relevanță.
³ A se vedea Stier Serena, Legal Ethics: The integrity Thesis, Ohio State Law Journal, vol. 52 no. 2 (1991), p. 553, http://hdl.handle.net/1811/64554
⁴A se vedea W. Bradley Wendell, Lawyers and Fidelity to Law, Priceton University Press, Princeton 2010, p. 6.
⁵Pentru detalii, a se vedea Cesar Arjona, Amorality explained, Ramón Llull Journal of Applied Ethics, 2013 (4), p. 51-66.
⁶Pentru detalii, a se vedea Christine Parker, A critical morality for lawyers: four approaches to lawyers' ethics, https://www.austlii.edu.au/au/journals/MonashULawRw/2004/3.html,

Radu Damaschin, Partener, departament Litigii NNDKP

Radu are o experiență profesională de peste 15 ani în domeniul litigiilor privind răspunderea contractuală, proceduri de insolvență, litigii fiscale, dar și litigii privind achizițiile publice. De asemenea, Radu asistă și reprezintă clienții în litigii administrative, litigii de drept imobiliar și litigii vizând aspecte de protecția consumatorilor.